joi, 31 decembrie 2020

Azi 2020, mâine 2021

 

 

Urările, mai întâi: să vă fie bine!

Ție, cel care, pe persoană fizică, cheltui ceva timp din cel personal sperând că vei   citi oarece vorbe care să  rezoneze cu gândurile tale. Vouă, celor pe care i-am simțit mereu alături, oricât de rar am comunicat.

Mă bucur că încă suntem, voi  și ai voștri, eu și ai mei.

În vremurile astea am înțeles că nimeni nu semnează un contract de viață, indiferent sub ce premize se naște. Nici cu ursitoarele și nici măcar cu moștenirile ADN. 

Trag doar nădejde că atârnă în cumpănă gândurile bune de la prieteni.

Închei tot așa, să vă fie bine!

                 

Ștefan,

31.12.2020

duminică, 29 noiembrie 2020

 

Covidul și pelerinajul

Cum bine știți, pe la noi oamenii trec prin situații când își fac cruce. Cel mai des mecanic, fără participare. Trece omu’ pe lângă o biserică, iese din starea de mergător fără gânduri și migrează instinctiv în starea de credincios în cele sfinte. E ca un fel de transă bruscă care antrenează un reflex. Credinciosul deșteptat brusc desenează la repezeală, eventual de două-trei ori,  două linii, una relativ verticală și una aproximativ orizontală. Într-o analiză detașată, ca observator neimplicat, poți evalua amploarea credinței individului după distanța dintre punctele cardinale. Sigur că ar fi un demers hazardat și, la o adică, subiectiv. În fond, dacă nu cumva ești vreun medium, bine-ar fi să te abții. Da’ cum bine se știe, toți avem păcate. Drept urmare și observatorul are o scuză așa că purcede la analiza trăirilor de dincolo de crucea mecanică. În mintea lui, a celui care bagă de seamă, o cruce subdimensionată e fără sens. Poate gândi că nu denotă credință sinceră ci mai degrabă teamă. „Da’ dacă o fi adevărat?! Mai bine îmi iau o rezervă!”

Alta e situația cu desenul larg și capul plecat. Smerenie și reculegere. Chiar de-or fi 10-15 secunde, taman cât să treacă de gardul bisericii, tot îi destul să arate că el știe, crede, ba chiar nu se sfiește să arate acest lucru. Făcând un pas mic înainte, la o analiză comparată, observatorul găsește izbitoare asemănări între desenul larg al trecătorului smerit cu crucile desenate pe sutane de cei chemați în slujba Domnului. Nordul la mărul lui Adam, Sudul la brâu, Vestul la locul lui și Estul la inimă. La fel și la el, trecătorul credincios. Mă rog, observatorul a sesizat o mică diferență, unii dintre trecători  pleacă smerit capul privind vârful ciubotelor. La urma urmei bine fac, mai bine să se  asigure că nu dau în gropi decât să se aleagă, plini de evlavie,  cu vreo belea la gleznă.

Vă spun că e posibil ca observatorul să aibă unele frisoane la gândul că luarea în deșert e ditamai păcatul. Așa că ține să facă, pentru orice eventualitate, o precizare: referirile de mai sus și cele ce vor urma nu sunt despre numele Domnului ci despre ce-ai putea întrezări, dacă îți propui aroganța de a înțelege, ce-ar fi dincolo de gesturi. Ori ce denotă faptele de după ori de dinainte de gestul crucii.

Cel mai probabil, observatorul s-a pornit la observație observând (sîc) că marea masă a credincioșilor se complac în convingerea că e destul să afișeze simbolul și să clameze că ei cred. Adică, vreau să zic, observatorul are destulă imaginație ca să vadă un prezumtiv filmuleț de la Judecata fiecăruia, unde Judecătorul pune în balață de-o parte  faptele și gândurile și dincolo vorbele. Oare cât or cântări crucile? Cât un alibi?

Dar, cum bine se știe, Domnul iartă. Cine, cât ar fi îndreptățit să-l judece?

Observatorul poate fi deznădăjduit că Domnul făgăduiește iertare păcătosului care, cu câteva clipe înaine de trecere dincolo, se pocăiește.

Adică ce-l califică la iertare pe cel care toată viața a furat din munca altuia?

Ori cei pe care semenii i-au întărit în slujbe precum apărarea celor buni împotriva celor răi. Iar ei, conducători, apărători, sunt mai răi decât răii.

Pe cei pe care Domnul i-a chemat doar în slujba lui, ci nu a celor vremelnic stăpâni. Ori și mai rău.  Să spună adevărul ci nu să-l ocolească. Să se înalțe dăruind, lepădându-se de păcatul de tânji după avere. Cei chemați să ne conducă pe noi, păcătoșii, pe drumul cel bun.

Și alții, cei dintre noi fără dregătorii,  trăitori de rând în lumea croită de cei amintiți mai sus. Într-o lume în care gândurile albe și faptele bune se sufocă sub povara ticăloșiei și a minciunii.

Știi, Doamne, eu aș fi tentat să-i iert pe cei dintre noi nevinovați în cuget, dar care, în  inocența lor, au întărit temelia celor răi care conduc. Dar tare mi-e greu să înțeleg ce anume ar justifica iertarea din urmă a celui care a trăit în lumea noastră fără Tine, uitând, ignorându-și menirea. Ba chiar mai mult, folosind pervers dregătoriile de stat ori de suflet ca să se îndestuleze cu bunuri. Fără să le pese că la Judecata Ta sacul lor cu lucruri de laudă e gol?

Îi ierți și p-ăștia? Doar pentru că vor pleca spășiți fruntea și vor clama căință?

Din când în când sună clopoțelul bisericii către credincioși întru adunare la moaște. Ori la gura peșterii. Ori la sfințirea unei case mai mari ori mai mici unde sălășluiește Domnul. Mai abitir ca-n alte locuri, firește, pentru că toată lumea știe un adevăr simplu: Domnul este peste tot.

Nu-i de rău că sună clopoțelul. Nu-i de rău că din loc în loc noi, cei care rătăcim prin tina drumului cotidian, trebuie să mai uităm de griji și îndeletniciri prozaice și să ne întoarcem către o bisercă, către niște moaște ori la gura peșterii. Atâta timp cât acest demers e un îndemn către înălțare, către ce e profund bun.  Atâta timp cât semnul crucii și pelerinajul, unde-o fi el, e prilej de smerenie și credință.  Gândesc că e în beneficiul crediciosului, în primul rând. În ce-l privește pe Domnul ori pe Sfântul Andrei, de exemplu, mă-ndoiesc că ar fi mai puțin bucuroși dacă le-am aduce prinos de rugăciune de la biserica din cartier ori chiar de sub crucea din odaia noastră de acasă.

Dar, vezi bine, ar lipsi fastul. Câștigul în imagine. Ba gurile rele mai amintesc ceva de obol, habar n-am ce-or fi vrând să zică.

Acuma, o observație de la privitorul observator: orice întâmplare este initiată și se derulează grație unor cirmustanțe. Unele presetate de tradiție, cum ar fi calendarul pelerinajelor ca factor inițiator, altele neașteptate și de tot perturbatoare de-ar fi să vorbim de condiții punctuale. Cam cum ar fi o pandemie. La pandemie conducătorii se raportează diferit, în funcție de locul lor în schema de funcționare a societății. Chestiunile relativ concrete sunt diriguite de persoane care au competențe sufficient  de concrete. Destul de simplu și ușor de priceput, de drumuri se ocupă niște drumari (cu un șef competent exact pe felie), de ridicat clădiri se ocupă niște zidari (la fel, cu un șef…) de oblojit și combătut boli se ocupă doctori (și unul ori mai mulți șefi, firește).

La pandemie, din câte știu, drumarii s-au abținut să emită opinii. La fel și zidarii. Ba chiar și actorii, muzicienii și pictorii, cei fără competențe practice dar mustind de trăiri sufletești. Nimeni din zona asta nu a dat sfaturi, nu și-a arogat dreptul de a călăuzi norodul pe un drum ori altul. Poate pentru că au bunul simț să recunoască dreptul celor îndrituiți s-o facă. Medicii, biologii, cercetătorii din toată lumea. Cu atât mai mult cu cât nu e vorba de recomandări, cum ar fi  să ocolești un drum plin de gropi ori să treci strada după ce te asiguri. Nu. Aici cei care știu (cât știu) ne spun de-a dreptul că e o chestiune de protejare a vieții. Au și dovezi. Sigur, în virtutea faptului că oamenii sunt diferiți și NU în mod egal inteligenți și permeabili la argumente de bun simț, impun reguli. De acord, nu sunt perfecte, nu oferă garanții că vor salva toate viețile aflate la cumpănă. Dar, în circumstanțele de acum, măsurile impuse au potențialul de a o face pentru mulți dintre cei expuși.

Altfel stau lucrurile cu unii slujitori ai cerului ( recunosc că am omis intenționat un „l”, taman ca să dau greutatea care trebuie conceptului). Nici n-ar putea fi altfel. Se sumețesc în a clama credința ca argument indubitabil superior temerilor de moarte. Să fiu sincer, le înțeleg atitudinea. Au în spate nu atât suportul divin cât marea masa a celor care cred și nu cercetează. Furnizorii unui enorm capital de credit, animați de o uriașă și inocentă bună credință.

Așa încât unii care poartă vorbe ori câte unul dintre cei  înalți și aproape sfinți nu au nici  o reținere să clameze dreptul lor de a conduce procesiuni cu un număr cât mai mare de participanți. Regulile restrictive sunt abonimabile lucrături diavolești întru stârpirea fiorului creștin al neamului. Vor fi fiind conștienți că bună parte dintre cei care se vor îmbulzi, în bună tradiție, se vor căpătui cu Covid? Că unii vor muri? Că cei mai mulți vor duce virusul acasă și vor infecta și pe alții? Și alții vor muri?

Mă-ntreb, oare chiar cred, ei înșiși, că Domnul va face o minune anti-covid?

Ori nu le pasă?

 

Să știți că îmi asum fără rezerve dojenile blânde și plenar creștinești ale  purtătorului de vorbe bisericesc, oricine ar fi dumnealui. Are dreptate. Știu bine că scrie în cartea sfântă să crezi fără să cercetezi. Așa că, smerit și plin de nădejde că și ăst păcat va fi absolvit la grămadă cu ălelalte, fără număr câte-or fi, mă-ndrept spre icoană, strâng cele trei degete regulamentar și desenez două linii lungi.

În definitiv, știu sigur că suntem doar noi doi, cei care știm cât de profundă și curată  îmi este credința.

Eu și El.

 

Ștefan, 28.11.2020

luni, 28 septembrie 2020

Noapte lungă post-electorală și efectul pragurilor paralele

I-am rupt!

Nu de tot, dar trag nădejde să mai trăiesc o vreme, măcar atâta timp cât se mențin pe traiectul programat de reformare până spre nivelul de 2,5, hai maxim 4,9% din exercițiul electoral democratic. Mă rog să-i țină destul, dacă stau să mă gândesc reforma asta a tot progresat de la pungi cu de-ale gurii și păpuci de gumă, a trecut prin vacanțe la Paralia Katerini, și,  mai recent, adaptat la vremi, a evoluat pseudo-inteligent la mită parlamentară cu majorări de pensii și alocații. Toate  născute din bagheta lu’ Harry Potter. Mă-ntreb dacă mințile reformatoare din Kisseleff mai au vreo resursă cerebrală ca să mențină iluzia. Poate un pelerinaj?

Neeh! Asta e veche, obicei vechi pandelian (mă trec fiori, azi toată lumea a aflat ce e aia pandemie!)  și  nu se știe dacă nu s-or trezi ăștia noi să purece documentele și să facă analize de legalitate. Ori măcar de oportunitate. Dacă se trezește DNA-ul?

Nu mă ia somnul. Mi-am amintit despre ce e vorba. E efectul noului prag.

Și revelația paralelelor!

Acum vreo 30 de ani am trăit aceeași insomnie. Prag istoric care îngropa un partid, o epocă și o deformație psihică de masă. Nopțile lungi  CPUN. Amețeala intrării într-o lume nouă, cu revelații, speranțe și manipulări mârșave. Un fel de dans pe gheață subțire. Mahmureala ulterioară și dezamăgiri succesive. Tunel și luminiță, partide istorice,  mamuții FSN, PDSR, PD. Și, ce să vezi, PSD.

Ce trece timpul!

Pragul depășit azi a fost a doua doamnă reper istoric din epoca noastră modernă. Parcă ieri scăpam de neconflictuala doamnă Dăncilă. Iată că azi a dat Domnul și conștiința celor care se trezesc să mai scăpăm de una. Păcat că hrisoavele vor fi nevoite să le amintească. Mă ostoiește gândul că lumea-i largă și mă-ndoiesc că va fi fiind vreo nație care să nu pomenească în arhive de câte-o pagină jenantă.

Și se mai prefigurează un prag. Nu-i trecut încă. De PCR am trecut brusc, dureros și cu prinos de sânge. Cel din zilele noastre ne costă destine chinuite de lipsuri și milioane de familii rătăcite peste zări.

Știți ce? Fiecare prag trecut a născut o speranță. Darul Pandorei.

Nu e deloc rău, dacă stau să mă gândesc. Rău e că tot așteptăm să trecem dincolo de speranță, la satisfacția împlinirii.

Uuf! Tare-i greu!

Ștefan, 28.09.2020 

duminică, 16 august 2020

Drepturi, conveniențe și comodități

Nici-o lege nu pune bariere oamenilor deștepți să gândească. Nu le interzice nimeni nici să spună ce gândesc. 

Și nici idioților, în aceeași măsură. Au dreptul s-o facă. Pot, la o adică, să conteste orice,

teorii, concepte acceptate, conveniențe. Pot să dea lecții în orice domenii, e dreptul lor

să o facă. Trist este că, chiar dacă o majoritate decentă de oameni care gândesc decent

vor refuza să înghită aberațiile lor, o altă masă semnificativă de oameni o vor face. În

virtutea diversității în gândire. 

miercuri, 29 iulie 2020

Între bine și rău e speranța că se mai face ziuă


Nu știu dacă este relevant și pentru alții  dar nu mă pot împiedica să raportez câte-o întâmplare ori alta la experiența personală. Nu mă îndoiesc că nu sunt singurul. Aș paria că un psiholog ne-ar spune că e în natura lucrurilor, e un mecanism care permite oricărui om normal să rămână echilibrat.

vineri, 24 iulie 2020

Suntem norocoși? E de bine că trăim evenimente cruciale?


Știu că anul ăsta va fi un reper major pentru oameni. E deja o axiomă, mă-ndoiesc că vor mai fi fiind indivizi care pot corela fapte evidente, conjunctura în care se petrec și modul de reacție al oamenilor și care să nu fi conștientizat acest lucru încă de luni bune. Nu e numai grozăvia celor care mor uciși de un ceva perfid, nevăzut, nesimțit, este și spaima conștiinței că bâjbâim haotic sperând că poate, măcar printr-o experiență repetitivă, vom ghici o modalitae de a ne apăra. Căci cum altfel poate fi câtă vreme parte din concluziile care păreau ferme alaltăieri sunt demontate de experiențele de azi?
 Știți, în Septembrie 2001 priveam în direct un alt moment care urma să  marcheze istoria lumii, prăbușirea dramatică a Gemenilor. Gândeam și atunci, ca și în timpurile de azi, că viețile noastre, ale tuturor, vor începe să  curgă altfel. Nu putea fi altfel, 2977 de oameni mureau brutal, majoritatea literalmente în văzul lumii.

joi, 9 iulie 2020

Dieta porcului și reguli de servire

M-au încercat, deodată, mai multe simțăminte.
Întâi am făcut ochi rotunzi a surprindere. Ascultam și nu-mi venea să cred.
Apoi m-am oprit din mestecat, știrea de la televizor a depășit în importanță prânzul și mi-a temperat pofta de mâncare. De fapt, am realizat că, brusc, cotletul  își schimbă gustul. Știrea asta schimbase perspectiva. Am mai ronțăit un boț de brânză și-o felie de roșie, îmi trecuse de carne.
Nu-i a bună.

sâmbătă, 27 iunie 2020

Curat constituțional!


Mi-a fost dat să aflu enunțul acela simplu și deplin în înțelesul său la ceva vreme după ’90. Așa cum am descoperit multe alte lucruri în firescul lor abia după ce ele căpătau sens. Enunțul despre care vorbesc se referă la libertate și, dacă-mi este permis, libertăți. Pe vremea „de dinainte” vorba asta nu însemna mare lucru. Dacă ați trăit vâltoarea, beția și traumele lui Decembrie ’89 cu siguranță veți fi gustat din plin bucuria libertății. Eu unul am plutit de-a dreptul atunci. Încet, încet, lucurile s-au mai potolit iar  perspectiva asupra multor factori noi în viața noastră s-a așezat în diverse forme, unele firești, altele în moduri inedite. Descopeream că mi-a fost dat să trăiesc o altă viață, cu alte coordonate. Fundamental mi s-a părut, dincolo de multele aspecte noi, libertatea. După beție aflam că „libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia”.  Nimic mai simplu, nimic mai natural. Principiul firesc al coexistenței cu acel „altul”. Similar, se aplică perfect și la ceea ce se cheamă drepturile individului.
Astăzi încerc să mă dumiresc cum funcționează acest principiu de facto. Strict raportat la situația momentului, pandemia. Nu sunt dintre cei care neagă existența virusului, nici nu cred că cineva, persoane sau grupuri interesate în vreun fel, exagerează proporțiile fenomenului.  Ba dimpotrivă, mă tem că ce e mai rău abia începe.
Astăzi Curtea Constituțională a României s-a pronunțat asupra dreturilor persoanelor care, nefericit, s-au infectat cu acest virus. Știți despre ce e vorba, asimptomatici, purtători ai virusului și, ce e mai grav, surse cu potențial major de infectare pentru alte persoane. Curtea a stabilit că internarea acestor pacienți fără asentimentul lor nu este constituțională. Prin urmare, dacă nu vor tratament și internare, sunt liberi să plece. Pot prezuma că sunt șanse destule ca, dacă nu toți, atunci o bună parte dintre ei să infecteze alte persoane. O discuție despre rata de contaminare este inutilă, nu-i așa?

vineri, 12 iunie 2020

Digitalizare la Sectorul 3


Într-un fel, chiar am avut noroc. Mi-a luat o vreme până m-am urnit din inerțiile comode de ceva zeci de ani însă, împins de nevoie și mai ales de feciori, m-am deprins cu ce e aia PC, tastatură și browser. Unde-a fost norocul? Feciorii, mai întâi apoi minunile care s-au tot revărsat de dincolo de ecranul calculatorului. Așa că, după cum mi-am dat seama, e destul să ai mintea și ochii deschiși că să depășești bariere și să descoperi că viața poate fi nu numai cum o știi tu, ci mult mai  ușoară și frumoasă, dacă accepți noul.
Pentru bună parte dintre cei din generația mea noul ăsta a venit la pachet cu frustrări. Greu să asimilezi avalanșa de provocări și ieșiri din vechea, binecunoscuta matcă de trai.  Dar, laudă nouă, celor mai ofiliți, ne străduim s-o facem.
Mărturisesc că am urât de când mă știu cozile.

duminică, 24 mai 2020

Repere de ieri, repere de mâine


Am avut grijă să pun în coș hanțele specifice. Anul ăsta am apucat să le port pe baltă de vreo două ori, înainte să vină valul. Oricine știe,  de la a doua ieșire pe bălți împătimitul intră în rutina mulților ani de viață pescărească, aia cu tradiții, ticuri și superstiții. Și chiar când era să scap de zgura iernii și să-mi ostoiesc dorul de ducă a venit spaima, izolarea și statisticile negre. Știți voi, tabloul ăla de zi cu zi cu evoluția nenorocirilor. Tablou cu numere, apropo, nu cu cifre.
Paranteză de câteva vorbe, ca să știe lumea: cifrele reprezintă exact seria valorică de la 0 (zero), apoi 1 (unu)  până la 9. Numerele sunt taman o combinație oarecare între două ori mai multe cifre. Ca să fie mai simplu, e oarecum similar cu literele și cuvintele.
Gata paranteza.

luni, 11 mai 2020

COVID scenaristul, piesa și personajele

... sau teatrul în care jucăm cu toții
Că oamenii nu sunt toți la fel e o axiomă. E atâta adevăr în enunț că e destul să bagi de seamă la ce se vede cu ochiul (liber, dacă vreți).  De la trăsături fizice la perspectiva din care privim lucruri, întâmplări și conjuncturi, diferențele dintre indivizi sunt evidente. Aceasta din urmă este o altă față a diversității, aceea care ține de nivel de înțelegere, de relaționare cu ce ne înconjoară și de adaptarea comportamentului propriu la evenimente. Mare parte dintre semeni nu reușesc, cu nici un chip, să accepte chestiunile abstracte. Nici nu se străduiesc, de altfel. Mă rog, se poate nuanța de la abstractul palid, cât de cât ușor de intuit, la cel adânc, care presupune un efort de imaginație dar și de nivel de acceptare că sunt lucruri pe care nu le știi, nu le-ai văzut, nu le-ai atins, dar poți înțelege că ar putea fi și nu le negi apriori existența.
Cum ar fi Credința, dacă vreți.

vineri, 1 mai 2020

Zgomote și semnificații



Multă vreme am crezut că viața ar fi mai frumoasă dacă n-ar trebui să suportăm agresiunea unor zgomote.  Am mai avut o pornire să fac o analiză a echilibrului dintre confortul meu auditiv (și, ca urmare,  psihic) și multitudinea de generatori acustici care mă înconjoară. Conchideam, la vremea aia, că nu-i ușor să trăiești asaltat de urletul motoarelor turate, de claxoane și sirene. De Guță și lătratul câinilor. Când tocmai scapi de una, vine ailaltă. Ca să trăiești cât de cât sănătos la cap îi musai să găsești un drum de fugă.
Paranteză: m-am gândit ce frumoasă ar fi viața  într-un mediu fără zgomote agasante! Și mi-a fost dat să trăiesc o experiență egală cu o revelație. Într-o cameră anecoică. Acolo am avut înțelegerea deplină a ceea ce înseamnă „liniște apăsătoare” și, credeți-mă, nu mi-a plăcut. Totul seamănă cu un mormânt. Mi-am dat seama că, de-ar fi să aleg după acest criteriu, aș alege fără ezitare viața cu tot ce presupune, ignorând inconfortul decibelilor în exces.
Gata paranteza.

joi, 23 aprilie 2020

Amprenta COVID: surprize, confirmări, LUPUS POLITICUS HOMINI


De mai bine de doi ani, masa la care lucrez e la buza geamului. În casă. În casa proprie. Până acum vreo lună, o lună jumate nu mi-a fost greu și nu mă chinuia dorul de ieșit din casă. Însă de la o vreme e acolo, dincolo de geam, o tentație precum mărul din grădina de-nceput. Pot să-l culeg, dacă țin morțiș, dar mărul ăsta vine la pachet cu răsplata știută.
La origini, cum bine știm, doar o singură persoană și-a asumat răsfățul otrăvit și uite că  tuturor urmașilor ni se strepezesc dinții. Așa că vrem, nu vrem, tragem cu toții ponoasele. Știm asta și ne-am împăcat cu ce ne e dat. E soarta.
Din când în când ne scutură câte-o surpriză.

sâmbătă, 18 aprilie 2020

Optimism de Lombardia și semnificația semaforului


Gânduri și fapte de-acum vreo 3 săptămâni.

Tot la două-trei zile îl țângălesc. Ne-am cunoscut acum vreo 12-13 ani, inițial cu de-ale serviciului apoi, când motivele de-nceput n-au mai fost valide, doar ca să  vedem ce mai facem.  În toți anii ăștia care s-au scurs o convorbire de câteva minute era destul. Două-trei pălăvrăgeli pe an.
Până mai acum 2 săptămâni, poate nițel mai mult.
Când avalanșa știrilor proaste dinspre Italia a potopit comunicațiile de orice fel mi-am amintit că Sergio locuiește în Bergamo. Întâi l-am sunat, vocea poate să-ți spună mai mult decât înțelesul vorbelor. „Ce faci, ești bine?” „Sunt bine, don’t worry”, zice. „ Lucrurile sunt grave aici, prea mulți bolnavi și prea puține posibilități ca să fie îngrijiți. Aparate puține, medici care nu mai fac față fluxului din ce în ce mai mare de infectați. Au ajuns să ia decizii teribile, pe cine să pună la aparate și pe cine să lase deoparte.”
„Stai puțin, zic. Păi dacă la voi se întâmplă asta, înseamnă că noi n-am avea nici-o șansă! Noi știam că Italia se poate mândri cu unul dintre cele mai bune sisteme medicale din Europa, dacă nu cel mai bun! Mai ales după ce l-am îmbogățit noi cu cei mai buni medici și cele mai frumoase asistente.”
Râde. Tonul vocii bun, ritmul e vioi, îi spun asta și iarăși râde.
„Well, (adică Păi de pe la noi) n-am nici un motiv să nu fiu. La mine lucrurile sunt clare: stau în casă pentru că virusul ăsta pare chitit pe cei în vârstă și, pe chestia asta, medicii au decis deja, dacă ai peste 60 de ani nici nu mai intri la triere. Prioritate au cei mai tineri care au mai multe șanse decât tine. Așa că nici prin cap nu-mi trece să ies din casă!”
„Văd că asta nu ți-a domolit optimismul, îi spun, sunt tare bucuros să văd că ești tot tu, cel glumeț și cu chef de viață”.  „Heheee, poți să pariezi! dacă ți-o spune cineva, cumva, că mi-am pus capăt zilelor să nu crezi!”
Îmi spune că nici la ei lucrurile nu stau atât de bine în sistemul medical cât se credea. Și-mi dă niște date despre numărul paturilor care au fost eliminate din spitale în ultimii ani. Mă rog, nu comentez, treaba lor. Zic numai că la noi, oricum, toată lumea vorbește despre condiții proaste, dotări puține și medici puțini rău, așa că sper ca la noi să nu vină nenorocirea care-i bântuie pe ei.
„O să vină, prietene, o să vină. Îți zic de-acum, stai în casă. Suntem amândoi peste 60, aș vrea să ne mai auzim și în anii care vin și asta e singura noastră șansă”.
Cred că Sergio stă în casă de mai bine de 3 săptămâni. Poate mai mult, nici n-am vrut să știu. Uneori nici nu-l mai întreb, ultima oară, la „ce mai faci” mi-a răspuns scurt „in prison”. Mi-am zis că poate nu strică o glumă așa că i-am spus-o p-aia cu papagalul care-i zice stăpânului, după a 5-a zi de stat în casă „ca să vezi și tu cum e închis în colivie, you f...g idiot!”
Azi am comunicat pe WhatsApp. Facem și noi ce face toată lumea, schimbăm noutăți, vechități și, mai ales, clipuri amuzante. Ori știri serioase, legate de același subiect știut care curge pe orice canal media. Care a curmat vieți și a schimbat destine. Și care, cel mai probabil, va schimba lumea în moduri pe care acum doar le bănuim. Azi am comentat acea știre difuzată de RAI 3 acum vreo 5 ani în care subiectul era, ați ghicit, direct legat de un virus cu care, într-un laborator de undeva, nu vă spun de unde, niște persoane se jucau de-a cercetătorii geniali.  De-ar fi să credem gura lumii și niște filme prăpăstioase, jocuri de genul ăsta se fac în multe alte laboratoare din multe zări și multe țări.  Cu generoase intenții, de bună seamă. Cel puțin așa ne place să credem. Dar...
Eh, suntem oameni serioși și destul de sperioși. Nu facem comentarii în public, le păstrăm pentru amici la o bere și doi mici. Fiindcă știe toată lumea, omu’ înțelept, înainte de a zvărli cu pietre după un câine, întreabă a cui e javra.
Vreme de câteva zeci de secunde n-a mai pus nimeni nimic în spațiul ăla de tastat. Probabil că și Sergio, ca și mine, cântărea cât de departe ar fi bine să mergem cu propriile raționamete și scheme de scenarii. Așa că m-am repliat într-o ieșire strategică perfectă, după părerea mea. „ok, zic, see you later. Am permisie de ieșit afară două ore, n-am mai ieșit de 4 zile, merg la o plimbare pe lângă casă și să cumpăr o pâine”.
„Bravo, zice, bucură-te!” și parcă simt cum picură amărăciune din vorbele alea. Acolo e încă Bergamo, din păcate.
Chiar am ieșit.
Să vă spun trăiri de om marcat de tristețea libertății ciuntite. Conștient de greutatea lui „trebuie” și de justificata necesitate a aplicării celor două, musai să renunțăm la bună parte din ce însemna modul nostru de a trăi.
Pe stradă, lume puțină. Ici- colo câte-un el sau ea ori, mai rar, câte-un el și-o ea. Cu măști ori fără. Trei-patru sute de metri spre nord, alte trei-patru  sute spre est. Cât să nu pierd blocul din ochi, la o adică, deși am declarația aia pe telefon pot invoca proximitatea, nu strică un argument în plus.
Vreme frumoasă, cer senin (apropo, am constatat că cerul nostru, cel de București, poate fi la fel de albastru ca cel de deasupra bălților de aiurea, oare de ce?!), puteam fi pe baltă acum, mama lui de „încoronorat”! părăsesc bulevardul și-mi croiesc traseu prin spatele unui grup de blocuri. Nici țipenie, să te tot plimbi! Zero emisii, zero grupuri care se-nghesuie împingând cărucioare. Și iar apropo, la telefon cu un amic, îmi spune că a fost acum câteva zile la supermarket. „Lume nebună, zice, nici n-ai crede că e vremea să ne protejăm! Ăștia tot zic la televizor să evităm aglomerațiile, ăia nimic! Nu zic că m-am chinuit, dar n-am găsit loc de parcare nici la primul nici la al doilea spațiu. Iar în magazin mișună nebunii, care mai de care cu cărucioare pline, să dea pe-afară!”
Cred că l-am pierdut de amic, nu m-am putut stăpâni și l-am întrebat de unde știe. „n-ai fost și tu acolo?!”
Dau de o parcare largă, între blocuri. Două mame au scos copiii la aer, doi mânji de nici 4 ani, probabil. „Stai departe, mai departe”, zice o mămică. „Stai departe, n-auzi?” zice și un copil către celălalt.
Și mă-ntristez.
La atâtea restricții cu care ăla mic trebuie să crească se mai adaugă una. Una grea, mai apăsătoare ca toate. Aceea a solitudinii.
Mai am un pic până la micul „market” de unde cumpăr pâine. Încă juma de bloc și-un semafor. Mă opresc la piciorul semaforului, e roșu. Știu, nu trece nici-o mașină, aș putea să fac și eu același lucru ca cei doi-trei care au ignorat interdicția și au traversat. M-am gândit, însă, că e o bună ocazie să dau un semnal. Dacă măcar unul dintre cei care văd și-ar însuși mesajul ar fi grozav. Vedeți voi, le-aș spune cu vorbe, știu că pare inutil și de-a dreptul stupid să pierd vremea la semafor câtă vreme nu-i mașină nici  de leac dar, oameni buni, nu de semafor e vorba ci de regulă! Obișnuiți-vă cu ideea că regulile nu se referă strict la persoana voastră, la modul vostru de gândire și de reacție la situații punctuale. Regula este suma unor factori, concluzia unor analize care protejează interesul general. Și acest interes general, vă jur, nu vă exclude pe voi, chiar dacă în unele situații puteți să credeți că aplicarea, respectarea acesteia nu are sens.
Treziți-vă, azi respectarea regulilor este, la modul propriu, vitală.
Stați la semafor!


Ștefan,
29.03.2020

miercuri, 11 martie 2020

COVID 19, Coroana știrilor si corona spaimelor


Am zis că tac. Ce mama naibii aș mai putea spune despre subiectul ăsta atât de gras, atât de greu și atât de mare încât, sunt convins, Pământul însuși nu-i destul pentru câte se spun, se arată, se dezbat. Pariez că Universul însuși ciulește urechea și cred că nu-i galaxie care să nu-și facă griji.
A venit.
Poate că nu e cel despre care tot vorbesc, de amar de ani, unii cu mintea largă și spirit previzionar. Ori, mai corect zis, sper că nu e ăla. Despre ăla savanții ne serveau  cel puțin două certitudini: că-ntrebarea nu e dacă, ci când va veni și că o să mai reducă mulțimea asta de chiriași umani ai Terrei cu câteva milioane bune. Cel puțin.

duminică, 8 martie 2020

Agricultura modernă a polimerilor termoplastici


Numai ce văzusem o discuție despre mediu, poluare și despre România, „prostul Europei”. Este, dacă ar fi să ierarhizăm temele care țin trează atenția poporului informat, cam al doilea subiect greu, după coronavirus: poluarea gravă și, corolar, pericolul morții lente dar sigure. Ca să definesc preambulul, doi jurnaliști de-o parte și ministrul mediului de cealaltă au animat subiectul iar treaba cu prostul s-a limpezit imediat după enunț. E vorba de niște întreprinzători români care importă de ani buni mizeriile de prin Europa. Adică gunoaiele unora de prin țările „civilizate”. Nu, nu este o figură de stil, e chiar așa, importă chiar gunoaie. Unele mai nocive decât altele. Nedorite în țările „de baștină”, au găsit un prost în Europa care-i scapă de ele. Ca să fie și mai clar, sintagma deloc măgulitoare vine, conform ziselor unuia dintre jurnaliștii mai sus pomeniți, din presa străină.