Adu-mi aminte, de ce ieșeau zeci de mii de oameni în
piață acum câțiva ani?
Ah, da, revolta omului ne-special împotriva siluirii
justiției. Atunci trăiam un fel de mândrie că eu, ei, cei care ieșeau seară de
seară în piață erau cetățeni care n-au mai suportat tupeul, aroganța și s-au
opus tentativelor unei clase ticăloșite de a fura legal.
Nici acum nu știu dacă finalul revoltei a fost un succes
al cetățenilor ori doar o iluzie a victoriei.
Pe măsură ce trece vremea, mă încearcă tot mai mult
sentimentul eșecului. Pare că, la momentul de atunci, ăia cu musca pe căciulă
și rahat pe tălpi au ajuns la o concluzie care, din perspectivă, seamănă cu
râma din cârligul pescarului. Și-au zis că cel mai potrivit e să zică cum vrea
mulțimea și să facă exact cum vor ei.
De unde văd eu (și, drept să zic, nu m-am strofocat să
fac analize temeinice, doar ce mi se pare că văd fără efort) Doamna Justiția e
cam perversă. Pare că-i place să fie siluită din când în când. Dacă n-ar fi un
concept abstract ci o doamnă oarecare, aș zice că-i treaba ei, s-o fi săturat
de modalități clasice, banale și plictisitoare și-o vrea și ’mneai oleacă de
divertisment deviant. Uite-acuma mă gândesc, poate chestia aia cu legatul la
ochi o însemna altceva decât ni se servește nouă. Oricum, cu basmaua pe ochi,
nu-i de mirare câte năzdrăvănii se pot petrece pe din dos.
Altminteri, în dosul conceptului s-au ițit măcar două
rămurele: dreptatea pentru căței și justiția pentru dulăi. M-aș mira să
trebuiască să detaliez, fac pariu că, dacă tot sunteți aici și citiți scriitura
asta, clar că sunteți mult mai inteligenți decât ăilalți, care n-o citesc.
Drept urmare, se dovedește că dulăul Oprea e cât se poate
de nevinovat.