E
ca o haină veche-nouă pe care o n-o poți îmbrăca aiurea, când ți
se năzare.
Stă
cuminte în
cotlonul ăla,
nebăgată-n
seamă peste an, așteptând
clinchet curat de zurgălăi ori miros de cătină ca să-și ițească
firea peste noi. Nici nu-i strai, se înțelege. E o coajă groasă a firii care ține
cald sufletului nostru atunci când se
trezește ceasul potrivit.
De
Crăciun.