Baba Luța

E atemporală.

Din spusele celor mai ruginiți se știe că în rolul ăla dăinuie de generații mai degrabă un personaj decât o persoană în carne și oase. Baba Luța e doar învelișul din zilele noastre,  cred că dacă aș face o cercetare mai aplicată aș putea chiar să aflu cine-ar fi trupul în care va viețui personajul în apariția ce va să vină. Următorul la ștafetă, dacă vreți.

Țara vinovaților așa și-așa

Mă chinuie  spasme cetățenești din când în când. Cetățean, la o adică, poate fi înțeles în sensul direct al cuvântului, membru al comunității cetății. Unul dintre cei mulți. Nu pot separa propria existență de a celorlalți. E o axiomă, nu mă mândresc cu acest enunț.  Poziția pustnicului este una atât de izolată și nefirească din perspectiva cvasi-unanimă, încât nu are sens să mă refer la ea. De unde îl văd eu, pustnicul este cel care își manifestă fronda față de noi ceilalți, față de modul în care noi reușim să ne bucurăm de viață, așa cum o înțelegem. El vede altfel și are curajul și tăria să se manifeste așa cum simte.

Oglinda

Din când în când oglinda trece dincolo de rostul ei. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nici o referire la oglindă nu e una stricto senso ci doar o metaforă.

Perpetuu legată de individ, acel „din când în când” din capul expunerii nu e nici pe departe o referire temporală cât una subiectivă, raportată la cel care o privește, cel care se privește. În acest fel, oglinda devine o chestiune personală.

Inchiziția răului simț

Când și când Maia mă convoacă la cărat sacoșe.

Nu am a mă plânge, să fie clar.  Oricum grosul cumpărăturilor se răzbună pe cârca ei, săraca de ea! Eu numai mă răsfăț odată la una, două săptămâni cam pe când îi musai să trec pe la raionul de cârlige și momeli. Nici nu prea am vreme, dacă e s-o spun p-a dreaptă.

Și-acum povestea.

ELOGIU lui Mircea Albulescu

La umbra gândului posac

pălesc  culorile din flori.

E trist și nufărul pe lac

iar soarele se-ascunde-n nori.

La umbra gândului posac

plâng trist acorduri de viori,

Nici zâmbetele nu-ți mai plac,

nici cântul nu-ți mai dă fiori.

La umbra gândului posac

e-o elegie de culori,                                                                 

plânge și frunza în copac,

De-atâtea ori, de-atâtea ori...

NETRĂIREA ÎN URĂ

Acu’ vreo două zile a fost rândul meu s-o culeg pe Prințesă de la dansuri. Fii-miu, co-autorul nepoțicăi, îmi mai oferă din când în când bucuria acestui subterfugiu. E sarcina lui, de regulă. Altminteri, până vine vara, mi-e mai greu să-mi văd nepoții atât de des cât aș vrea eu. Maia e în hol, plantată acolo încă din momentul inițial. Cine știe ce-ar putea fi în trafic iar Bubu ar bănănăi pe drum.