Mărturisesc că nu mi-a fost ușor să scriu despre un subiect atât de greu.
Spălam vasele după
masa de prânz și treceam prin gând o sumă de înțelesuri ale temei.
Pâinea bună de acasă,
„...tot mai bună-n țara mea”.
Pâinea, aliment
fundamental în atât de multe culturi de pretutindeni.
Pâinea biblică, atât
de încărcată cu semnificații. Dincolo de hrana trupului, hrana de căpătâi, cea
„de toate zilele”.
Pâinea.
Ne-am trăit o bună
parte a zilelor din urmă prin alte zări. Ai noștri, vreau să spun, eu, Maia, cei
de lângă suflet pentru o vreme. N-am fi vrut neapărat, dar așa a fost să fie.
Asta înseamnă că,
multe zile și săptămâni, ne-am hrănit cu de-ale locului de acolo. M-aș mărgini
la hrana trupului, cu de-ale sufletului nu om vorbi, poate, mai încolo.
Ca urmare, volens-nolens,
ne-am hazardat să tot gustăm ba una, ba alta, de la oarece legume la mai știu
eu ce cărnuri și derivate. De la diverse fructe la tot soiul de răsfățuri
dulci. N-a fost ușor, băștinașii au prostul obicei să vorbească și să scrie într-o
limbă altfel decât dulcele grai de acasă așa încât orice explicație de pe
etichete a fost, din start, la fel de puțin cunoscută precum gustul ascuns după
ambalaje ori după coaja produselor.
În fine, n-are rost
să dezvolt, ați prins ideea. Drept să spun, mai puneam un translator online la
treabă dar, cum bine știți, de multe ori ăstea mai mult încurcă decât ajută.
Pâinea.
Temelia mesei omului
de pe la noi și, îndrăznesc să spun, cam de peste tot. Că de-aia e atât de
împovărată cu semnificații.
Firește că era musai
să găsim felul ăla de pâine care ne amintea de vatra de acasă. Dacă mă-ntrebai,
ți-aș fi spus că nici nu încape discuție, e deja în ADN, unul neîndoios
românesc. Care să lase pe limbă gust de lemn de fag și în inimă armonii de
simfonii mioritice.
După câteva
încercări am găsit ceva bun. Mi-aș dori să nu trezesc antipatii patriotarde
printre cei care, întâmplător, se vor nimeri pe pagina asta omorând timpul cu
cititul rândurilor de față. Ei bine, pâinea asta cu nume pe care am reușit să-l
stâlcesc aproape de fiecare dată când mergeam s-o cumpăr, avea gust de grâu. Aproape
ca pâinea mamei, aia scoasă din cuptorul de acasă. Pâine curată din bob curat, împlinită-n
rostul ei de la spicul din Bărăgan până la ștergarul de pe masă, cel care-o
aștepta să-și domolească firebințeala odată scoasă din cuptor.
Fladenbrot. Na, că-i
și spun numele.
Nu-s chiar legat la
limbă, aș zice, cu toate astea doar de câteva ori i-am zis corect pe nume. Tânărul
de dincolo de tejghea, de la o vreme, mă potolea încă dinainte de a cere, știa
ce vreau și anticipa zâmbind larg. Ar fi fost surprins să cer altceva.
Dar nu despre el
vreau să vă povestesc. Deși, vă asigur, ar merita s-o fac. Știu eu de ce. Deocamdată
vreau doar să-i trimit, cu afecțiune, un gând cald.
Pâinea.
La noi Fladenbrot
poate fi similar cu o floare. Ca formă.
De-ar fi să ne ne
referim la alte asemănări tare-ar fi greu să le dibuim. Și nu doar referindu-mă
la Floare ci la alte câteva feluri de pâine pe care le-am tot încercat.
Cu părere de rău
constat că pâinea de la noi pare să nu mai aibă principalul ingredient, făina
de grâu. Nu simt gust, miros sau orice altceva care să sugereze grâul. Gustul ăsta
s-a diluat treptat de-a lungul timpului, strop după strop, gram după gram,
astfel încât mă-ndoiesc că cineva a realizat că mâncăm altceva decât ceea ce
noi, cei care numărăm ceva decenii în urmă, mâncam pe vremuri.
Mai deunăzi mestecam
un prânz pe locul meu din bucătăria casei. Și, pentru că ochii puteau zburda
liber, m-am pomenit citind informațiile de pe eticheta pâinii.
Paranteză: după
pâinea mamei de acasă, am tot mâncat, ca mulți alții de altfel, pâinea cea de
toate zilele de la magazine. Supermarket, de obicei. Pe vremea aia pâinea era neambalată
în vreun fel, „servită” cu mâna goală de pe raft ori din lădiță, neprotejată de
vreo mănușă, de cel ori cea de dincolo de tejghea. Știți ceva: chiar și pâinea vremii
ăleia împărtășea gustul grâului! Habar n-aveam câți microbi ne atacau pe vremea
aia și nici că simțea cineva nevoia Protecției Consumatorului. Acum pâinea e
frumos ambalată în pungi. Dacă-mi spuneți că punga aia mă protejează temeinic de
microbi, viruși ori alte alea tare mă tem că bateți câmpii.
Hai să închidem
paranteza.
Eticheta.
Scria că pâinea a
fost „concepută” (nu scria așa, dar ăsta era sensul) pe data de 30 la ora 06.03
a.m. Valabilitate fix 24 de ore, adică 31 la ora 06.03 a.m.
Precizări:
-
eu am cumpărat pâina asta,
culegând-o personal de pe raft, pe 31 pe la 11, poate 11 și ceva. Prin urmare
pâinea n-ar mai fi fost recomandată consumului de ore bune, m-aș încumeta să
întreb cum de și-a permis vânzătorul să vândă produs expirat.
-
Eu mâncam prânzul în cauză pe 1 a
lunii următoare. Vai mie la ce m-am expus!
-
Tot pe etichetă citesc că
„ingredientele principale au proveniență UE sau dinafara UE”. Noi fiind în UE
trag concluzia că ar fi posibil să contribuim și noi cu ceva. Dar, firește, e o
prezumție.
-
Nici vorbă de gust, miros sau
orice altceva care ar sugera că pâinea e făcută din grâu, așa cum e mioritic
consacrat ori, mai bine zis, cum ni se pare nouă că ar fi normal.
Concluzii personale.
Trebuie să explicăm
mai clar proverbul românesc „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara mea”. Enunțul,
după cum vedem, e compus din partea unu și partea doi. Instinctiv, din pură
simțire patriotică, e posibil să te lași pătruns de înțelesul oglindit de
partea doi. Sigur, fiecare român verde poate mesteca dumicatul simțind în cele
trei culori dar, pentru un adevăr obiectiv, musai să subliniem cum se cuvine
esența părții unu.
Nu vi se pare că fix
partea asta unu e la baza filozofiei producătorului de pâine de la noi? „Fie pâinea cât de rea” pare taman conceptul
de bază al procesului.
Gustul pâinii de
altădată?
Ei, na! E pe undeva
pe lângă gustul roșiilor din aceleași vremuri.
Ștefan,
Vineri, 5 Ianuarie 2024
