Când nu se leagă

 Cum știe toată lumea, uneori te ia viața pe sus și te berbelecește temeinic din gard  în șanț și, de-o fi să nu-ți ajungă, ți-o trage și în șanț. Ca să-ți bagi mințile-n cap că nici în iarba deasă, naturală și complet bio de pe marginea drumului nu-ți găsești norocul. 
Stai, nu te du cu gândul că te tragi spre casă după vreun șpriț greu, când s-ar fi așternut abureala pe firea ta cea echilibrată. Nici pomeneală. Vorbesc de zilele alea când ți se potrivnesc toate de-a curmezișul și n-ai spor să le dovedești. Iar chestia cu gardul și șanțul, te-ai prins, e doar o metaforă, nu-i neapărat de-a binelea. Deși, la o adică... 

Azi am deschis ochii cu ditamai programul în minte și conștient că nu-i rost să tândălesc în pat. Treabă multă, timp puțin, chef de muncă așa și-așa. De-ale slujbei destul de subțire. Ici-colo câte-un mail, toți dau din coadă doar-doar mi-or vinde ceva. Pas, azi nu cumpăr! Trec la de-ale gospodăriei, organizare activități de azi, de mâine și din viitor, lupta cu viața, într-un cuvânt. Ori, mai degrabă, acomodarea cu traiul. Dușulică, bărbiereala, câteva telefoane. Mesaje, azi vreo două pe teme medicale, că, dacă nu știți, cam spre a treia-patra tinerețe te cam apucă răsfățurile sănătății alterate. Așa că azi setez o înțelegere cu doamna care-mi știe pe de rost beteșugurile cam pe la ce oră să ajung să ridic rețeta. Ei, și de-aici începe dezacordul lucrurilor firești. Nevasta începe instructaju’, adică să nu uit să-i spun doctorei că de data asta iau toate mai puțin „ăla”. Că ăla e la trei luni. Doar „pe ăsta” îl iei în fiecare lună!

-          Nu mă bate la cap, știe ea ce să-mi dea! Știi că dacă-mi dai prea multe informații le uit cum trec de ușă! 

Retrospectiv, la ceas de seară, îmi dau seama că a fost primul semn. Izbit nițel de gard. P-ormă au urmat ălelalte. N-am luat mașina, de la o vreme deplasarea cu mașina personală prin București seamănă, în ce mă privește, cu o predispoziție la momente de autoflagelare. La urma urmei, îmi zic, autobuzul primăriei mă culege de peste drum și mă leapădă, taman bine, la o aruncătură de bețe de cabinetul doamnei. Hop-țop, în cinci minute sunt deja instalat pe un scaun d-ăla de autobuz, nițel mai comod decât o margine de stâncă. Nu duc grijă, cobor la capăt așa că scot cartea și mă bucur de citit. Puteam foarte bine să frunzăresc telefonul, ca toată lumea (aia mai mult ori mai puțin) normală la cap, dar eu nu, mai cu moț! Așa că intru cu totul în lectură, liniștit și rupt cu totul de ce-i în jur. Când ridic ochii îmi dau seama că niște repere de-ale drumului sunt înșiruite, bezmetic, pe partea greșită a drumului. Vreau să spun, le găsesc de-a dreapta când, normal, trebuia să fie taman de-a stânga. Cam după a doua stație îmi dau seama că autobuzul și-a văzut de drum, a întors bine-mersi la capăt, iar de-acuma se pregătea să mă ducă acasă, chit că nu mă-trebase nimeni dacă asta vreau. Eh, nu-ai așa grav, mi-am zis, asta e! Cobor și-ncalec un altul care mă va duce unde am treabă. Ceea ce, firește, am și făcut. Cum ziceam, retrospectiv asta a fost a doua. În șanț, cum ar fi. La doamna doctor toate bune, povești grele, altele frumoase, vorba aia, ne cunoaștem de-o viață. Iau rețetele și-napoi spre casă. Pe drum, să-mi treacă vremea, sun nevasta. 

– Ți-a dat pe trei luni, da? 

– Nu, zic, pe-o lună. Că așa a zis doamna... 

– Nu e bine!! Trebuia pe trei! Sun-o să corecteze!

Sun, vorbesc, nevasta avea dreptate, doctora nu. Asta a fost a treia, buff iar de gard. M-am întors, corectat, bucuros din nou spre casă. Mi-am zis că s-o fi terminat ziua proastă, autobuzul era fix în stație de parcă aș fi comandat un taxi. Bipăi cardul că-s corect și mă acomodez cât pot de bine pe scaunul-stâncă model STB. Nu-i prea multă lume, scaune goale, șanse bune să citesc relaxat până acasă. Eh! Nu e să fie! Tanti cea generoasă a avut o altă idee. Generoasă în dimensiuni. S-a așezat pe scaunul pereche și, drept să spun, mi-a dat prin minte că mă apreciază, dacă înțelegi ce vreau să spun. Nu că m-am bucurat, fir-ar să fie! Ei i-ar fi fost util un loc dublu și, crede-mă, erau vreo două potrivite, ce mama naibii o fi apucat-o să aleagă taman scaunul ăsta?! Apoi m-am luminat: era cel mai aproape! 

Bun, mi-am zis, țară (prea) liberă, dreptul ei la scaun, numa’ că repartiția drepturilor pe scaune STB suferea de o inechitate gravă, eu mic pe o parte din locul meu, ea mare pe al ei și încă un sfert din al meu. E corect, mama ei de echitate?! Dialog în sine-mi: „ea n-are nici-o vină, săraca! Poate, de-ar fi s-o judecăm, ar fi putut să înfulece mai cu măsură de-a lungul vieții dar, de-acuma, nu-i nimic de făcut, ce-a fost a trecut. De vină, de-ar fi să analizăm (la asta sunt tare, doar știi) sunt ăia care-au croit scaunele. Bag de seamă că măsura lor a fost vreun adolescent la pubertate ori vreun individ de orice vârstă, mai ofilit, care n-ar trece în diametru de 50 cm. Fără burtă, fără cine știe ce perne pe dos.” Trag de mine să stau rezemat de geam, simt că urc în temperatură, cald în autobuz, cald rău și sub „plapumă”!  Trec pe lângă două biserici, cruci largi și speranțe că, Doamne’ascultă! poate coboară la prima. N-a fost să fie, stațiile se tot înșiră, spaimă că merge tot drumul! Pân’la urmă El e acolo și se-ndură, cașalotul coboară iar eu revin la viață. A fost a patra, nici nu mai știu, de gard? De șanț? Eh! Cui îi pasă?! 

Aș fi putut zice că a fost destul. De-aia m-am luminat și m-am răbunit, atât cât sunt, pe tot scaunul personal. Cu nițel arțag, mă-nțelegi, după ce pătimisem. Poate nu crezi dacă-ți spun: cine crezi că se prăvale pe scaunul abia răcorit după ce s-a debarcat doamna generoasă? Ei bine, o alta de același calibru! Cum a fost? Păi de ce naiba întrebi?! La fel! A fost a cincea. A coborât la aceeași stație cu mine. Prin urmare, dacă viața îți trage cinci bobârnace de-a gardul și de-a șanțul, toate într-o zi de căpătâi, trebuie să chitești după concluzii. Așa că, trecând eu de faza cu scuzele doamnelor grase cum că viața le-a tot umplut farfuriile fără noimă iar ele s-au tot învrednicit să le golească, mi-am zis că trebuie să fie vreo bubă și la mine. Negreșit am păcate multe și El o fi zis că drept e să le mai plătesc și p-aici, nu numai în locul cu verdeață. Că degeaba ne amețim noi cu enunțuri ca „ghinion” ori justificări ca oricea-i încerca „nimic nu se leagă”. Nu, nene, sunt păcătos. 
Ca să știți, stația unde cobor e drept în fața bisericii. Așa că pășesc pe trotuat, mă uit lung și cu înțeles la turlă, mai spre înalt, mă-nțelegi, și dau drumul unei unei întrebări reproș: chiar meritam toate astea, Doamne?!

Doar ce-am întors capul spre ale mele și am primit răspunsul: nici vorbă! nu că ai fi curat lacrimă, că ți le știi, da’ azi e marți! Iar povestea cu trei ceasuri rele nu-i neapărat bătută-n cuie, zi mersi că ai scăpat cu cinci! Cum ar fi, peste-o săptămînă e taman marți 13!!

 

Ștefan,

Marți, 6 Februarie 2024

Pâinea

 

Mărturisesc că nu mi-a fost ușor să scriu despre un subiect atât de greu. 

Spălam vasele după masa de prânz și treceam prin gând o sumă de înțelesuri ale temei. 

Pâinea bună de acasă, „...tot mai bună-n țara mea”.

Pâinea, aliment fundamental în atât de multe culturi de pretutindeni.

Pâinea biblică, atât de încărcată cu semnificații. Dincolo de hrana trupului, hrana de căpătâi, cea „de toate zilele”.

Pâinea.

Ne-am trăit o bună parte a zilelor din urmă prin alte zări. Ai noștri, vreau să spun, eu, Maia, cei de lângă suflet pentru o vreme. N-am fi vrut neapărat, dar așa a fost să fie.

Asta înseamnă că, multe zile și săptămâni, ne-am hrănit cu de-ale locului de acolo. M-aș mărgini la hrana trupului, cu de-ale sufletului nu om vorbi, poate, mai încolo.

Ca urmare, volens-nolens, ne-am hazardat să tot gustăm ba una, ba alta, de la oarece legume la mai știu eu ce cărnuri și derivate. De la diverse fructe la tot soiul de răsfățuri dulci. N-a fost ușor, băștinașii au prostul obicei să vorbească și să scrie într-o limbă altfel decât dulcele grai de acasă așa încât orice explicație de pe etichete a fost, din start, la fel de puțin cunoscută precum gustul ascuns după ambalaje ori după coaja produselor.

În fine, n-are rost să dezvolt, ați prins ideea. Drept să spun, mai puneam un translator online la treabă dar, cum bine știți, de multe ori ăstea mai mult încurcă decât ajută.

Pâinea.

Temelia mesei omului de pe la noi și, îndrăznesc să spun, cam de peste tot. Că de-aia e atât de împovărată cu semnificații.

Firește că era musai să găsim felul ăla de pâine care ne amintea de vatra de acasă. Dacă mă-ntrebai, ți-aș fi spus că nici nu încape discuție, e deja în ADN, unul neîndoios românesc. Care să lase pe limbă gust de lemn de fag și în inimă armonii de simfonii mioritice.

După câteva încercări am găsit ceva bun. Mi-aș dori să nu trezesc antipatii patriotarde printre cei care, întâmplător, se vor nimeri pe pagina asta omorând timpul cu cititul rândurilor de față. Ei bine, pâinea asta cu nume pe care am reușit să-l stâlcesc aproape de fiecare dată când mergeam s-o cumpăr, avea gust de grâu. Aproape ca pâinea mamei, aia scoasă din cuptorul de acasă. Pâine curată din bob curat, împlinită-n rostul ei de la spicul din Bărăgan până la ștergarul de pe masă, cel care-o aștepta să-și domolească firebințeala odată scoasă din cuptor.

Fladenbrot. Na, că-i și spun numele.

Nu-s chiar legat la limbă, aș zice, cu toate astea doar de câteva ori i-am zis corect pe nume. Tânărul de dincolo de tejghea, de la o vreme, mă potolea încă dinainte de a cere, știa ce vreau și anticipa zâmbind larg. Ar fi fost surprins să cer altceva.

Dar nu despre el vreau să vă povestesc. Deși, vă asigur, ar merita s-o fac. Știu eu de ce. Deocamdată vreau doar să-i trimit, cu afecțiune, un gând cald.

Pâinea.

La noi Fladenbrot poate fi similar cu o floare. Ca formă.

De-ar fi să ne ne referim la alte asemănări tare-ar fi greu să le dibuim. Și nu doar referindu-mă la Floare ci la alte câteva feluri de pâine pe care le-am tot încercat.

Cu părere de rău constat că pâinea de la noi pare să nu mai aibă principalul ingredient, făina de grâu. Nu simt gust, miros sau orice altceva care să sugereze grâul. Gustul ăsta s-a diluat treptat de-a lungul timpului, strop după strop, gram după gram, astfel încât mă-ndoiesc că cineva a realizat că mâncăm altceva decât ceea ce noi, cei care numărăm ceva decenii în urmă, mâncam pe vremuri.

Mai deunăzi mestecam un prânz pe locul meu din bucătăria casei. Și, pentru că ochii puteau zburda liber, m-am pomenit citind informațiile de pe eticheta pâinii.

Paranteză: după pâinea mamei de acasă, am tot mâncat, ca mulți alții de altfel, pâinea cea de toate zilele de la magazine. Supermarket, de obicei. Pe vremea aia pâinea era neambalată în vreun fel, „servită” cu mâna goală de pe raft ori din lădiță, neprotejată de vreo mănușă, de cel ori cea de dincolo de tejghea. Știți ceva: chiar și pâinea vremii ăleia împărtășea gustul grâului! Habar n-aveam câți microbi ne atacau pe vremea aia și nici că simțea cineva nevoia Protecției Consumatorului. Acum pâinea e frumos ambalată în pungi. Dacă-mi spuneți că punga aia mă protejează temeinic de microbi, viruși ori alte alea tare mă tem că bateți câmpii.

Hai să închidem paranteza.

Eticheta.

Scria că pâinea a fost „concepută” (nu scria așa, dar ăsta era sensul) pe data de 30 la ora 06.03 a.m. Valabilitate fix 24 de ore, adică 31 la ora 06.03 a.m.

Precizări:

-          eu am cumpărat pâina asta, culegând-o personal de pe raft, pe 31 pe la 11, poate 11 și ceva. Prin urmare pâinea n-ar mai fi fost recomandată consumului de ore bune, m-aș încumeta să întreb cum de și-a permis vânzătorul să vândă produs expirat.

-          Eu mâncam prânzul în cauză pe 1 a lunii următoare. Vai mie la ce m-am expus!

-          Tot pe etichetă citesc că „ingredientele principale au proveniență UE sau dinafara UE”. Noi fiind în UE trag concluzia că ar fi posibil să contribuim și noi cu ceva. Dar, firește, e o prezumție.

-          Nici vorbă de gust, miros sau orice altceva care ar sugera că pâinea e făcută din grâu, așa cum e mioritic consacrat ori, mai bine zis, cum ni se pare nouă că ar fi normal.

Concluzii personale.

Trebuie să explicăm mai clar proverbul românesc „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara mea”. Enunțul, după cum vedem, e compus din partea unu și partea doi. Instinctiv, din pură simțire patriotică, e posibil să te lași pătruns de înțelesul oglindit de partea doi. Sigur, fiecare român verde poate mesteca dumicatul simțind în cele trei culori dar, pentru un adevăr obiectiv, musai să subliniem cum se cuvine esența părții unu.

Nu vi se pare că fix partea asta unu e la baza filozofiei producătorului de pâine de la noi?  „Fie pâinea cât de rea” pare taman conceptul de bază al procesului.

Gustul pâinii de altădată?

Ei, na! E pe undeva pe lângă gustul roșiilor din aceleași vremuri.

 

Ștefan,

Vineri, 5 Ianuarie 2024