marți, 6 februarie 2024

Când nu se leagă

 Cum știe toată lumea, uneori te ia viața pe sus și te berbelecește temeinic din gard  în șanț și, de-o fi să nu-ți ajungă, ți-o trage și în șanț. Ca să-ți bagi mințile-n cap că nici în iarba deasă, naturală și complet bio de pe marginea drumului nu-ți găsești norocul. 
Stai, nu te du cu gândul că te tragi spre casă după vreun șpriț greu, când s-ar fi așternut abureala pe firea ta cea echilibrată. Nici pomeneală. Vorbesc de zilele alea când ți se potrivnesc toate de-a curmezișul și n-ai spor să le dovedești. Iar chestia cu gardul și șanțul, te-ai prins, e doar o metaforă, nu-i neapărat de-a binelea. Deși, la o adică... 
Azi am deschis ochii cu ditamai programul în minte și conștient că nu-i rost să tândălesc în pat. Treabă multă, timp puțin, chef de muncă așa și-așa. De-ale slujbei destul de subțire. Ici-colo câte-un mail, toți dau din coadă doar-doar mi-or vinde ceva. Pas, azi nu cumpăr! Trec la de-ale gospodăriei, organizare activități de azi, de mâine și din viitor, lupta cu viața, într-un cuvânt. Ori, mai degrabă, acomodarea cu traiul. Dușulică, bărbiereala, câteva telefoane. Mesaje, azi vreo două pe teme medicale, că, dacă nu știți, cam spre a treia-patra tinerețe te cam apucă răsfățurile sănătății alterate. Așa că azi setez o înțelegere cu doamna care-mi știe pe de rost beteșugurile cam pe la ce oră să ajung să ridic rețeta. Ei, și de-aici începe dezacordul lucrurilor firești. Nevasta începe instructaju’, adică să nu uit să-i spun doctorei că de data asta iau toate mai puțin „ăla”. Că ăla e la trei luni. Doar „pe ăsta” îl iei în fiecare lună!
-          Nu mă bate la cap, știe ea ce să-mi dea! Știi că dacă-mi dai prea multe informații le uit cum trec de ușă! 
Retrospectiv, la ceas de seară, îmi dau seama că a fost primul semn. Izbit nițel de gard. P-ormă au urmat ălelalte. N-am luat mașina, de la o vreme deplasarea cu mașina personală prin București seamănă, în ce mă privește, cu o predispoziție la momente de autoflagelare. La urma urmei, îmi zic, autobuzul primăriei mă culege de peste drum și mă leapădă, taman bine, la o aruncătură de bețe de cabinetul doamnei. Hop-țop, în cinci minute sunt deja instalat pe un scaun d-ăla de autobuz, nițel mai comod decât o margine de stâncă. Nu duc grijă, cobor la capăt așa că scot cartea și mă bucur de citit. Puteam foarte bine să frunzăresc telefonul, ca toată lumea (aia mai mult ori mai puțin) normală la cap, dar eu nu, mai cu moț! Așa că intru cu totul în lectură, liniștit și rupt cu totul de ce-i în jur. Când ridic ochii îmi dau seama că niște repere de-ale drumului sunt înșiruite, bezmetic, pe partea greșită a drumului. Vreau să spun, le găsesc de-a dreapta când, normal, trebuia să fie taman de-a stânga. Cam după a doua stație îmi dau seama că autobuzul și-a văzut de drum, a întors bine-mersi la capăt, iar de-acuma se pregătea să mă ducă acasă, chit că nu mă-trebase nimeni dacă asta vreau. Eh, nu-ai așa grav, mi-am zis, asta e! Cobor și-ncalec un altul care mă va duce unde am treabă. Ceea ce, firește, am și făcut. Cum ziceam, retrospectiv asta a fost a doua. În șanț, cum ar fi. La doamna doctor toate bune, povești grele, altele frumoase, vorba aia, ne cunoaștem de-o viață. Iau rețetele și-napoi spre casă. Pe drum, să-mi treacă vremea, sun nevasta. 
– Ți-a dat pe trei luni, da? 
– Nu, zic, pe-o lună. Că așa a zis doamna... 
– Nu e bine!! Trebuia pe trei! Sun-o să corecteze!
Sun, vorbesc, nevasta avea dreptate, doctora nu. Asta a fost a treia, buff iar de gard. M-am întors, corectat, bucuros din nou spre casă. Mi-am zis că s-o fi terminat ziua proastă, autobuzul era fix în stație de parcă aș fi comandat un taxi. Bipăi cardul că-s corect și mă acomodez cât pot de bine pe scaunul-stâncă model STB. Nu-i prea multă lume, scaune goale, șanse bune să citesc relaxat până acasă. Eh! Nu e să fie! Tanti cea generoasă a avut o altă idee. Generoasă în dimensiuni. S-a așezat pe scaunul pereche și, drept să spun, mi-a dat prin minte că mă apreciază, dacă înțelegi ce vreau să spun. Nu că m-am bucurat, fir-ar să fie! Ei i-ar fi fost util un loc dublu și, crede-mă, erau vreo două potrivite, ce mama naibii o fi apucat-o să aleagă taman scaunul ăsta?! Apoi m-am luminat: era cel mai aproape! 
Bun, mi-am zis, țară (prea) liberă, dreptul ei la scaun, numa’ că repartiția drepturilor pe scaune STB suferea de o inechitate gravă, eu mic pe o parte din locul meu, ea mare pe al ei și încă un sfert din al meu. E corect, mama ei de echitate?! Dialog în sine-mi: „ea n-are nici-o vină, săraca! Poate, de-ar fi s-o judecăm, ar fi putut să înfulece mai cu măsură de-a lungul vieții dar, de-acuma, nu-i nimic de făcut, ce-a fost a trecut. De vină, de-ar fi să analizăm (la asta sunt tare, doar știi) sunt ăia care-au croit scaunele. Bag de seamă că măsura lor a fost vreun adolescent la pubertate ori vreun individ de orice vârstă, mai ofilit, care n-ar trece în diametru de 50 cm. Fără burtă, fără cine știe ce perne pe dos.” Trag de mine să stau rezemat de geam, simt că urc în temperatură, cald în autobuz, cald rău și sub „plapumă”!  Trec pe lângă două biserici, cruci largi și speranțe că, Doamne’ascultă! poate coboară la prima. N-a fost să fie, stațiile se tot înșiră, spaimă că merge tot drumul! Pân’la urmă El e acolo și se-ndură, cașalotul coboară iar eu revin la viață. A fost a patra, nici nu mai știu, de gard? De șanț? Eh! Cui îi pasă?! 
Aș fi putut zice că a fost destul. De-aia m-am luminat și m-am răbunit, atât cât sunt, pe tot scaunul personal. Cu nițel arțag, mă-nțelegi, după ce pătimisem. Poate nu crezi dacă-ți spun: cine crezi că se prăvale pe scaunul abia răcorit după ce s-a debarcat doamna generoasă? Ei bine, o alta de același calibru! Cum a fost? Păi de ce naiba întrebi?! La fel! A fost a cincea. A coborât la aceeași stație cu mine. Prin urmare, dacă viața îți trage cinci bobârnace de-a gardul și de-a șanțul, toate într-o zi de căpătâi, trebuie să chitești după concluzii. Așa că, trecând eu de faza cu scuzele doamnelor grase cum că viața le-a tot umplut farfuriile fără noimă iar ele s-au tot învrednicit să le golească, mi-am zis că trebuie să fie vreo bubă și la mine. Negreșit am păcate multe și El o fi zis că drept e să le mai plătesc și p-aici, nu numai în locul cu verdeață. Că degeaba ne amețim noi cu enunțuri ca „ghinion” ori justificări ca oricea-i încerca „nimic nu se leagă”. Nu, nene, sunt păcătos. 
Ca să știți, stația unde cobor e drept în fața bisericii. Așa că pășesc pe trotuat, mă uit lung și cu înțeles la turlă, mai spre înalt, mă-nțelegi, și dau drumul unei unei întrebări reproș: chiar meritam toate astea, Doamne?!

Doar ce-am întors capul spre ale mele și am primit răspunsul: nici vorbă! nu că ai fi curat lacrimă, că ți le știi, da’ azi e marți! Iar povestea cu trei ceasuri rele nu-i neapărat bătută-n cuie, zi mersi că ai scăpat cu cinci! Cum ar fi, peste-o săptămînă e taman marți 13!!

 

Ștefan,

Marți, 6 Februarie 2024

vineri, 5 ianuarie 2024

Pâinea

 

Mărturisesc că nu mi-a fost ușor să scriu despre un subiect atât de greu. 

Spălam vasele după masa de prânz și treceam prin gând o sumă de înțelesuri ale temei. 
Pâinea bună de acasă, „...tot mai bună-n țara mea”.
Pâinea, aliment fundamental în atât de multe culturi de pretutindeni.
Pâinea biblică, atât de încărcată cu semnificații. Dincolo de hrana trupului, hrana de căpătâi, cea „de toate zilele”.

Pâinea.

Ne-am trăit o bună parte a zilelor din urmă prin alte zări. Ai noștri, vreau să spun, eu, Maia, cei de lângă suflet pentru o vreme. N-am fi vrut neapărat, dar așa a fost să fie.
Asta înseamnă că, multe zile și săptămâni, ne-am hrănit cu de-ale locului de acolo. M-aș mărgini la hrana trupului, cu de-ale sufletului nu om vorbi, poate, mai încolo.
Ca urmare, volens-nolens, ne-am hazardat să tot gustăm ba una, ba alta, de la oarece legume la mai știu eu ce cărnuri și derivate. De la diverse fructe la tot soiul de răsfățuri dulci. N-a fost ușor, băștinașii au prostul obicei să vorbească și să scrie într-o limbă altfel decât dulcele grai de acasă așa încât orice explicație de pe etichete a fost, din start, la fel de puțin cunoscută precum gustul ascuns după ambalaje ori după coaja produselor.
În fine, n-are rost să dezvolt, ați prins ideea. Drept să spun, mai puneam un translator online la treabă dar, cum bine știți, de multe ori ăstea mai mult încurcă decât ajută.
Pâinea.
Temelia mesei omului de pe la noi și, îndrăznesc să spun, cam de peste tot. Că de-aia e atât de împovărată cu semnificații.
Firește că era musai să găsim felul ăla de pâine care ne amintea de vatra de acasă. Dacă mă-ntrebai, ți-aș fi spus că nici nu încape discuție, e deja în ADN, unul neîndoios românesc. Care să lase pe limbă gust de lemn de fag și în inimă armonii de simfonii mioritice.
După câteva încercări am găsit ceva bun. Mi-aș dori să nu trezesc antipatii patriotarde printre cei care, întâmplător, se vor nimeri pe pagina asta omorând timpul cu cititul rândurilor de față. Ei bine, pâinea asta cu nume pe care am reușit să-l stâlcesc aproape de fiecare dată când mergeam s-o cumpăr, avea gust de grâu. Aproape ca pâinea mamei, aia scoasă din cuptorul de acasă. Pâine curată din bob curat, împlinită-n rostul ei de la spicul din Bărăgan până la ștergarul de pe masă, cel care-o aștepta să-și domolească firebințeala odată scoasă din cuptor.
Fladenbrot. Na, că-i și spun numele.
Nu-s chiar legat la limbă, aș zice, cu toate astea doar de câteva ori i-am zis corect pe nume. Tânărul de dincolo de tejghea, de la o vreme, mă potolea încă dinainte de a cere, știa ce vreau și anticipa zâmbind larg. Ar fi fost surprins să cer altceva.
Dar nu despre el vreau să vă povestesc. Deși, vă asigur, ar merita s-o fac. Știu eu de ce. Deocamdată vreau doar să-i trimit, cu afecțiune, un gând cald.
Pâinea.
La noi Fladenbrot poate fi similar cu o floare. Ca formă.
De-ar fi să ne ne referim la alte asemănări tare-ar fi greu să le dibuim. Și nu doar referindu-mă la Floare ci la alte câteva feluri de pâine pe care le-am tot încercat.
Cu părere de rău constat că pâinea de la noi pare să nu mai aibă principalul ingredient, făina de grâu. Nu simt gust, miros sau orice altceva care să sugereze grâul. Gustul ăsta s-a diluat treptat de-a lungul timpului, strop după strop, gram după gram, astfel încât mă-ndoiesc că cineva a realizat că mâncăm altceva decât ceea ce noi, cei care numărăm ceva decenii în urmă, mâncam pe vremuri.
Mai deunăzi mestecam un prânz pe locul meu din bucătăria casei. Și, pentru că ochii puteau zburda liber, m-am pomenit citind informațiile de pe eticheta pâinii.
Paranteză: după pâinea mamei de acasă, am tot mâncat, ca mulți alții de altfel, pâinea cea de toate zilele de la magazine. Supermarket, de obicei. Pe vremea aia pâinea era neambalată în vreun fel, „servită” cu mâna goală de pe raft ori din lădiță, neprotejată de vreo mănușă, de cel ori cea de dincolo de tejghea. Știți ceva: chiar și pâinea vremii ăleia împărtășea gustul grâului! Habar n-aveam câți microbi ne atacau pe vremea aia și nici că simțea cineva nevoia Protecției Consumatorului. Acum pâinea e frumos ambalată în pungi. Dacă-mi spuneți că punga aia mă protejează temeinic de microbi, viruși ori alte alea tare mă tem că bateți câmpii.
Hai să închidem paranteza.
Eticheta.
Scria că pâinea a fost „concepută” (nu scria așa, dar ăsta era sensul) pe data de 30 la ora 06.03 a.m. Valabilitate fix 24 de ore, adică 31 la ora 06.03 a.m.
Precizări:
-          eu am cumpărat pâina asta, culegând-o personal de pe raft, pe 31 pe la 11, poate 11 și ceva. Prin urmare pâinea n-ar mai fi fost recomandată consumului de ore bune, m-aș încumeta să întreb cum de și-a permis vânzătorul să vândă produs expirat.
-          Eu mâncam prânzul în cauză pe 1 a lunii următoare. Vai mie la ce m-am expus!
-          Tot pe etichetă citesc că „ingredientele principale au proveniență UE sau dinafara UE”. Noi fiind în UE trag concluzia că ar fi posibil să contribuim și noi cu ceva. Dar, firește, e o prezumție.
-          Nici vorbă de gust, miros sau orice altceva care ar sugera că pâinea e făcută din grâu, așa cum e mioritic consacrat ori, mai bine zis, cum ni se pare nouă că ar fi normal.

Concluzii personale.

Trebuie să explicăm mai clar proverbul românesc „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara mea”. Enunțul, după cum vedem, e compus din partea unu și partea doi. Instinctiv, din pură simțire patriotică, e posibil să te lași pătruns de înțelesul oglindit de partea doi. Sigur, fiecare român verde poate mesteca dumicatul simțind în cele trei culori dar, pentru un adevăr obiectiv, musai să subliniem cum se cuvine esența părții unu.
Nu vi se pare că fix partea asta unu e la baza filozofiei producătorului de pâine de la noi?  „Fie pâinea cât de rea” pare taman conceptul de bază al procesului.
Gustul pâinii de altădată?
Ei, na! E pe undeva pe lângă gustul roșiilor din aceleași vremuri.
 
Ștefan,
Vineri, 5 Ianuarie 2024

sâmbătă, 2 decembrie 2023

Unde găsim oare 465 de români ca ele?

 

Oana Gheorgiu și Carmen Uscatu au reușit să mobilizeze mai mult de 350.000 de români și peste 5600 companii private împotriva Statului Sferă. Și au demonstrat că atunci când cei mulți iau atitudine și cred în ceva, atunci acel ceva prevalează.
Spitalul anti-Stat e gata.
S-a înălțat și trăiește.
Cred că, dincolo de uriașa realizare în sine, alegerea profilului acestui Spital a fost grozav de inspirată. Nu văd o altă alegere care să miște trăiri, sensibilități personale mai profunde decât sănătatea copiilor, ai noștri ori ai oricăruia dintre noi. Ce înseamnă asta? Ei bine, înseamnă că, o dată în plus, Doamna Carmen Uscatu și Doamna Oana Gheorgiu au demonstrat inteligență dincolo de evidenta perseverență.
La taifas cu Maia, pe canapeaua din sufrageria din alte zări taman când domnii de la televiziune stau de vorbă cu Doamna Oana Gheorgiu.
Aflăm că Spitalul este unul modern în toate cele. De la echipamente de tratament și sisteme auxiliare firești, până la concept general, funcțional și afectiv. Afectiv pentru că nu există tratament eficient pentru cancer care să excludă componenta de confort psihic al pacientului. Așa încât copilul aflat la tratament va beneficia de prezența mamei în spital și, pentru o stare de spirit cât se poate de pozitivă, va avea și spații de joacă și confort psihologic în interior.
Iată că se poate.
Altminteri „Dăruiește Viață”, gândesc eu, o fi însemnând mai mult decât Oana Gheorgiu și Carmen Uscatu. Nici că s-ar putea altfel. Probabil că și cei din rândul doi, trei și chiar mai din umbră ar trebui nominalizați. În ce mă privește, le trimit și lor gând de caldă recunoștință. Pentru multele ore de muncă, de disperare și, în final, de binemeritată bucurie că au contribuit la ceva uriaș.
Bravo vouă, oameni neștiuți!
Azi, la taifasul mai sus pomenit, încercam să pun lumină pe unele spuse ale Doamnei Gheorghiu. Da, Spitalul este utilat cu ce e mai bun din punct de vedere tehnic și merită medici și tehnicieni medicali de top. Radioterapia, de exemplu, e o modalitate de tratament medical care presupune nu numai medici buni ci, cel puțin în aceeași măsură, tehnicieni excepționali. Aflăm că în sistemul medical de stat personalul de acest tip este atât de prost plătit încât mie unuia îmi pare că acești oameni fac ceea ce fac din pură pasiune. Adică putem vorbi și la ei, ca și la medici, de vocație mai degrabă decât de o meserie. Dar cât de mult poate contribui dedicația prost plătită la calitatea actului medical?
Și, mă gândesc, oare nu de-aia fug oamenii cât ce pot să-și afle vindecarea în cele zări pentru că la noi prea sunt multe lucruri strâmbe? Din cele care, din păcate, ne scurtează zilele?
Mama măsii, am fi putut vedea emisiunea asta în sufrageria noastră!
Iată că Spitalul e gata.
A fost, înțeleg, o perseverentă luptă împotriva celor care se străduiesc să ne mențină idioți, bolnavi și obedienți. Firea și Pintea, prin natura poziției lor din acele momente, au fost cele mai vizibile dar, cum bine știm, piedici au tot venit din aceeași zonă a Sferei politice de Stat.
„Dăruiește Viață”, cu sprijinul tăcut al celor 350000 de oameni care au crezut, a devenit un simbol. Știți, Spitalul de Oncologie Pediatrică, nu este singura lor contribuție la sistemul medical românesc. Aruncați numai un ochi aici și veți avea o idee mai amplă.
Dacă au fost și oameni care au sprijinit proiectele lor? Fără îndoială că da! Doamna Gheorghiu pomenea de conducerea unității spitalicești în curtea căruia s-a clădit Spitalul. Cinste lor, zic, dacă au pus umărul la efort! Cârcotașii ar putea argumenta că o fi fost un oarece interes, câtă vreme ei se vor ocupa de conducerea noului Spital, la o adică. Eu, unul, n-aș da importanță prea mare cârcotelilor, în definitiv orice director de azi poate fi mâine un „fost”, așa-i?
De ce Statul Sferă pune tălpi la inițiative de acest tip?
Păi e simplu.
„Tupeiștii” care pot face un Spital (sau orice altceva care e cât se poate de vizibil și important) fără fonduri de la Stat și cu un buget de multe, multe ori mai mic decât costurile cu care Statul Sferă construiește obiective similare scoate în evidență esența, substanța pluralistă din care este construită structura acestuia: neputința, minciuna și furăciunile. Oh, era să uit, mai este remarcabila solidaritate în ale răului.
„Dăruiește Viață” e deja un simbol. Și imaginea unei speranțe. Încă nu e totul pierdut, atâta timp cât în România mai există oameni care nu fac totul doar pentru ei. Care au puterea să sacrifice timp, confortul personal imediat în favoarea satisfacției unui final fericit, al urmăririi unui crez.
V-ați gândit ce am putea face dacă acolo, în căsuța de pe deal, am înlocui cele 465 de momâi partinice, inerte și egoiste cu 465 de persoane care vor, știu și fac lucruri benefice pentru oameni? Extindeți ideea la toți cei care tot cer voturi și contribuțiile voastre la buget pentru cheltuieli tembele în proiecte prost făcute. Cum ar fi să-i înlocuim pe cei care dau azi legi fără noimă, legi modificate după trei zile, când li se arată că le-au gândit prost. Pentru că, nu-i așa, mi-e greu să-mi imaginez care sunt șansele ca niște incompetenți să emită judecăți pertinente,  valoroase, în domenii pe care le păstoresc nu pentru că ar avea competențe ci doar pentru că au merite de partid. 

Ștefan,
02 Decembrie 2023

vineri, 11 august 2023

Pe litoral, mai spre sud

 

Bate nițel vântul pe litoral, zilele astea. Ba, la drept vorbind, se cuvine să corectez: vântul bate de obicei pe litoral. De-ar fi să facă cineva o socoteală, tare mă tem că zilele potolite, cu vânt molcom ori vânt bleg spre deloc vor fi fiind câteva într-o vară. Vorbesc despre observații de concediu, că, doară, de ce s-ar obosi cineva să adăsteze altcândva decât când te poți arămi la soare la vreme de vacanță?! Alții decât de-ai locului, vreau să spun.
Așadar, subiectul scriiturii poate fi un gând, două, despre cum e vremea la ceas de vară prin Neptun. Ori Jupiter. Saturn, Venus ori Eforii. Ori nu neapărat despre vreme.  
Lâncezim pe terasă cu ochii-n salcâmi, e o adevărată pădure dincolo de gard. Numa’ ce-am gătat masa de vineri, prietenii noștri ne-au răsfățat cu o tocăniță de legume la ceaun, perfect potrivită cu o zi de post. În fine, nu despre dietă e vorba. Deși ieri, când se discuta meniul, a fost o opinie greu de combătut care enunța un adevăr binecunoscut: oricum ai da-o, cea mai bună legumă e tot porcu’!  
Aș putea să dorm pe terasa aia. Ca să știți, la câțiva metri e o adevărată pădure și, nu prea departe, dacă ciulești bine urechile, poți auzi glasul mării. Suntem în Jupiter, colț cu Neptun și la o aruncătură de băț de Venus. Vremea popasului de vară de câteva zile. În ce mă privește, e taman zona în care caut olecuță de liniște, o gură de aer fără noxe și câteva ceasuri cu bățu-n lacurile din Neptun. Dacă dă Domnu’ și avem noroc de o cazare decentă, înseamnă că putem trage un loz.
Eh, cum bine știți, „băieții buni n-are noroc!”. De data asta nu cazarea ne-a stat în gât ci vecinii ocazionali. Oameni fără inhibiții, gălăgioși la orice oră... lasă, inutil să descriu.
Acum nu suntem la cazare. Prietenii noștri locuiesc la un colț distanță și, desigur, suntem mai toată vremea la ei în curte. Acum rumegăm legumele pe terasă, bătând câmpii despre una-alta, în special despre abilitățile românilor de a fi gazde bune. Turisticește vorbind. Poate-om fi noi cârcotași dar e o părere aproape generală că e mult loc de mai bine.
Plăcințică vrea să mă pupe. L-am jughinit temeinic pe sub gușă, pe sub burtă și dă semne că, în ce-l privește, scărpinatul ăsta prietenos poate continua toată ziua. Dă frenetic din coadă și-și așază botul pe genunchiul meu. Cum mama naibii să-i reziști?
Gata, când discuția se lenevește e semn că e vremea somnicului de după prânz.
Viața-i altfel la trezire.
Fac inventarul în traista cu moșmoande. Mai am ceva boabe, un boț de mămăligă, taman destul pentru două ore de meditat cu bățu-n baltă și mintea hai-hui. Trag lângă lac, mă-nham la „utilaje” și verific malul. Sunt la Neptun, cum zisei, lacul cu nuferi e tovarășul meu de ani de zile. Trag un ochi de-a stânga, nu-i rost de pescuială acolo. De-a dreapta calea-i cam lungă până la primul loc de pescuit iar eu sunt cam încărcat cu  multe alea. Scaun și găleată, undițe și minciog. Nu-i bai, o scot la capăt.
Mă așez într-o zonă strategică.
La margine de câmp de nuferi, știu eu, e calea crapilor și potecuța carașilor. Tare-s mirat cum de-i liber bunătate de loc! Că nu-s singurul virusat, mai stau ca fraierii-n soare vreo patru, cinci bolnavi de baltă la zece, cinșpe metri distanță.
Habar n-au ce-i bun, îmi zic, și-mi așez atelierul. Poate-oți ști, marginea lacului nu-i vreo paragină mocirloasă, lăsată-n voia ploilor și-a buruienilor. Nu, nici pe departe. E frumos ticluită cu dale de beton, numa’ potrivite să deie turiștilor cei mulți, fără număr, cale comodă dinspre hoteluri și alte acomodări (sic!) spre marea cea Neagră și plaja ei cea de la Steaguri. Și, credeți-mă, ei tot curg, ba-ntr-o parte ba în ailaltă.
În vremea asta eu cuget.
Pe dinafară, vi s-o fi părând că omu’ care privește fix către pluta undiței o fi nițel tâmp ori, ca să fim mai blânzi, oarecum lipsit de inteligență.
Eroare! Omul ăla procesează atâtea gânduri cât nici cu mintea nu cuprindeți!
De la chestiuni de relaționare de vacanță cu ghiolbani fără cei șapte ani la soluții de criză economică iminentă, de la citit apa și intențiile neștiute ale peștilor la beleaua Inteligenței Artificiale, de la lumea nebănuită și tainică relevată de telescopul James Webb la observații care sar în ochi, colea, la câțiva pași. Mă refer aici la oameni de lângă noi și, concret, la cât spațiu ocupă majoritatea oamenilor ăștia în lumea care ne înconjoară. Mai clar, oare veți fi observat că mai bine de jumătate sunt binișor peste media de greutate de bun simț? Și-s tare blând când o spun, fraților. Sunt grași zdravăn!
Bunăstare? Hm! Parcă am unele îndoieli.
Știți ce-i trist? N-am văzut măcar o silfidă după care să întorc capul și să oftez.
Așa că mi-am văzut de ale mele. Crapii de ale lor, carașii destul de discreți. Mi-am dat seama că zilele astea se aplică o convenție bilaterală, eu privesc inteligent spre plute iar ei nu mă bagă-n seamă.
 
Ștefan,
11.08. 2023

miercuri, 12 iulie 2023

Statul Sferă

 

Au fost momente în care, mărturisesc, n-am mai putut continua să citesc știrile referitoare la azilele… tot caut un cuvânt care să le descrie, altul decât cele deja spuse, scrise, vorbite. Pentru că cele deja utilizate mi se par, pe măsură ce trece timpul și tot apar documente, mult prea ușurele.  Mă gândeam la „…abjecției umane” ori „ azilele lui Dante” (hm, pare neinspirat, ca un alint). Lagăr, Auschwitz, etc. 
Mă împrăștii în mai multe gânduri deodată.
Nici nu știu dacă voi reuși să fac ordine acolo, abia răsare unul că se ițește, intempestiv, un altul. Poate că n-ar strica să încep cu o concluzie, apoi să înșir argumente.
Ori să pun boii la jug mai întâi. Până la urmă, oricum e bine câtă vreme reușesc să expun tot ce mișună acolo unde se nasc gânduri.
Ne confruntăm, încă o dată, cu Statul SFERĂ.
Aș paria că am mai descris pe-aici, pe undeva, ce vreau să zic cu enunțul ăsta. Da’ nu-i bai, reiau.
Statul Sferă este organismul cocoțat bine mersi pe contribuțiile noastre cetățenești, bugetul, la o adică. Ba nu numai contribuțiile noastre ci tot ce înseamnă avuțiile naționale, veniturile din interior ori din afară. Caracatiță este deja un cuvânt consacrat și, desi uzitat până la epuizare, mă tem că, totuși, e termenul cel mai aproape de înțelesul corect.
De-ar fi să creăm o altă imagine, eu m-am gândit la sferă, acel corp geometric perfect, elegant, fără colțuri și asperități. Nu ai de unde s-o apuci. Imaginați-vă sfera asta plutind într-un câmp mai mult ori mai puțin amorf, frumos delimitat de hotarele noastre de la sud la nord și de la est la vest. Câmpul ăla cu de toate, țara „de la margine de mare / unde valurile fac noduri albe, ca o barbă nepieptănată de crai”. Țara cu bogății văzute și abia bănuite, cu oameni frumoși și buni… pardon, cu oameni de toate felurile, bună parte dintre ei suficient de neștiutori  încât să pună mâna voinicește la întărirea sferei. Ah, dar hai să încercăm să devoalăm oarece mecanisme ale sferei. La drept vorbind, nici n-o fi mare filozofie, Statul este exact ce sugerează enunțul, adică toate acele organisme declarativ organizate și funcționând în beneficiul oamenilor frumoși și buni… pardon! iar am dat-o de gard! Mă rog, niște milioane de oameni care au avut norocul să se nască aici. Sfera pe care-o văd eu este modelul de auto-organizare a Statului, cu tot ce ține de dumnealui, parlament, ministere, prefecturi, poliții, consilii de toate felurile, agenții, comitete și comiții, și altele, altele, altele, Domnul le-o ști pe toate! Dacă tu, cititorule, n-oi fi avut niciodată treabă cu niciuna dintre aceste tentacule ești, fără îndoială, un om fericit și cu mintea neagresată de interacțiunea cu Ei. Dacă, însă, într-o zi umbrită de ghinion, a trebuit să treci pragul uneia dintre ele, vei ști bine ce vreau să zic.
Din câteva nefericite ocazii am tras concluzia (fără effort, a venit complet spontan) că în manualul de funcționare a Sferei sunt statuate măsuri destinate exclusiv apărării membrilor proprii împotriva agresiunilor populației, acei oameni fru… ptiu, fir-ar! mă rog, oamenilor care se tot amăgesc că au drepturi cetățenești. Ăilalți, adică, v-ați prins, ăia din afara sferei. Că, uite,  am uitat să menționez un alt organ al Statului, unul atât de important încât chiar mi-e jenă că mi-a scăpat: Partidul.
Partidul e-n cele ce sunt / și-n cele ce mâine vor râde la soare…
Ei bine, Partidul este responsabil pentru dialogul cu, mă rog, oamenii.  Aburire, mai pe românește. Procedeul acesta este studiat, analizat, dezvoltat în laboratoarele Partidului astfel încât cei dinafară (a sferei, se-nțelege) să înghită, de preferință nemestecat, abureli fără substanță care să le dea impresia că și ei contează. Că au drepturi, că trăiesc bine, că doar cârcotașii dușmănoși nu recunosc viața bună în care se scaldă nația noastră. De-ar fi să găsim un loc în care se plasează Partidul, n-aș ezita să-l așez, seniorial, în centru. De-acolo se nasc toate cele organe și organisme care se așază, geometric, de jur împrejur, desăvârșind Steaua Morții. Să mă iertați, paralela s-a impus de la sine.
Tentacule eficiente, cu roluri complementare, ba apărându-se, ba atacând.
După cum știți, când și când câmpul mai mult sau mai puțin amorf generează câte-o undă de șoc. Se ivește, greu, îndârjit, câte-o revoltă care nu cedează. Sfera se apără cât poate, trage cu cele din dotare dar, mama lor, niște oameni cu adevărat frumoși și buni nu se lasă! Se zbat, ocolesc, se apără la rândul lor și, complet nepotrivit pentru imaginea Sferei, strădania lor clădește ba o clinică, ba un spital, ba alte cele din care Sfera nu poate. Ori nu vrea. Ori nu știe. Pentru că, am uitat să vă spun, Statul Sferă nu mai e de mult locul oamenilor competenți ci cuibul netoților, impostorilor, hoților dintre care, desigur, se aleg cei mai buni, Doctorii. Că doară vor ce merită, nu? „ vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi...”
Săracu’ nenea Iancu, oare de câte ori s-o fi tot răsucit de pe-o parte pe alta? 
Acuma, faceți o sforțare și gândiți niște Sfere mai Mici în burta Sferei cele Mari. Hai că nu-i greu! Cam cum ar fi Sfera Voluntari lângă Sfera București. Și multe, multe alte Sfere.
Oare v-am spus? Sferele, în cvasitotalitatea lor, se hrănesc cu bugete, terenuri și, în alt plan, cu noi înșine. Cu sufletul, viața și răbdarea noastră. Din ăstea din urmă Ei mizează pe primele două și, de vreo 30 și ceva de ani, le iese. Sug și sug și sug până ce se termină vlaga, și sufletul, și viețile noastre. Atât de mult s-au învățat cu procesul încât nici nu se mai gândesc cum ar putea fi dacă, doar dacă, ni s-ar termina răbdarea înaintea vieții.
…………………………………………
Cum vă imaginați Sfera Voluntari?
Nimic original, dacă mă-ntrebați pe mine. Un element central, definitoriu (ghici cine-o fi?) și niște tentacule cu rol executiv. Deasupra, firește, Partidul. Nu fiți naivi, e încă valabil, Partidul e-n toate. Sfera Voluntari, Mica Stea a Morții, trage acum cu tot ce are. Chiar și cu petarde, mai penibile decât penibilul.
Despre zbaterile și vehemența Micii Sirene Blonde cred că ar trebui dezvoltat un capitol separat. Desi nu am nici un dubiu că apărarea Pandele-Firea, disperata lor apărare, ascunde spaima că lucrurile ar putea merge mai departe decât sunt în momentul de față. 
Nici nu mă întreb câte „schelete” or avea ci, mai degrabă, unde le-or fi îngropat.
Altminteri, dacă mă siliți s-o spun, tare mă tem că toate anchetele se vor încheia cu o urecheală părintească și, cel mult, cu o scatoalcă educativă după ceafă: „de data asta te iertăm da’ promite că altă dată nu mai faci!”. 
Că doară să nu uităm cine face anchetele. Ăia care până mai ieri sufereau de cataractă și blândețe maximă.

 

Ștefan,

12 iulie 2023