Pe litoral, mai spre sud

 

Bate nițel vântul pe litoral, zilele astea. Ba, la drept vorbind, se cuvine să corectez: vântul bate de obicei pe litoral. De-ar fi să facă cineva o socoteală, tare mă tem că zilele potolite, cu vânt molcom ori vânt bleg spre deloc vor fi fiind câteva într-o vară. Vorbesc despre observații de concediu, că, doară, de ce s-ar obosi cineva să adăsteze altcândva decât când te poți arămi la soare la vreme de vacanță?! Alții decât de-ai locului, vreau să spun.
Așadar, subiectul scriiturii poate fi un gând, două, despre cum e vremea la ceas de vară prin Neptun. Ori Jupiter. Saturn, Venus ori Eforii. Ori nu neapărat despre vreme.  

Lâncezim pe terasă cu ochii-n salcâmi, e o adevărată pădure dincolo de gard. Numa’ ce-am gătat masa de vineri, prietenii noștri ne-au răsfățat cu o tocăniță de legume la ceaun, perfect potrivită cu o zi de post. În fine, nu despre dietă e vorba. Deși ieri, când se discuta meniul, a fost o opinie greu de combătut care enunța un adevăr binecunoscut: oricum ai da-o, cea mai bună legumă e tot porcu’!  

Aș putea să dorm pe terasa aia. Ca să știți, la câțiva metri e o adevărată pădure și, nu prea departe, dacă ciulești bine urechile, poți auzi glasul mării. Suntem în Jupiter, colț cu Neptun și la o aruncătură de băț de Venus. Vremea popasului de vară de câteva zile. În ce mă privește, e taman zona în care caut olecuță de liniște, o gură de aer fără noxe și câteva ceasuri cu bățu-n lacurile din Neptun. Dacă dă Domnu’ și avem noroc de o cazare decentă, înseamnă că putem trage un loz.

Eh, cum bine știți, „băieții buni n-are noroc!”. De data asta nu cazarea ne-a stat în gât ci vecinii ocazionali. Oameni fără inhibiții, gălăgioși la orice oră... lasă, inutil să descriu.

Acum nu suntem la cazare. Prietenii noștri locuiesc la un colț distanță și, desigur, suntem mai toată vremea la ei în curte. Acum rumegăm legumele pe terasă, bătând câmpii despre una-alta, în special despre abilitățile românilor de a fi gazde bune. Turisticește vorbind. Poate-om fi noi cârcotași dar e o părere aproape generală că e mult loc de mai bine.

Plăcințică vrea să mă pupe. L-am jughinit temeinic pe sub gușă, pe sub burtă și dă semne că, în ce-l privește, scărpinatul ăsta prietenos poate continua toată ziua. Dă frenetic din coadă și-și așază botul pe genunchiul meu. Cum mama naibii să-i reziști?

Gata, când discuția se lenevește e semn că e vremea somnicului de după prânz.

Viața-i altfel la trezire.

Fac inventarul în traista cu moșmoande. Mai am ceva boabe, un boț de mămăligă, taman destul pentru două ore de meditat cu bățu-n baltă și mintea hai-hui. Trag lângă lac, mă-nham la „utilaje” și verific malul. Sunt la Neptun, cum zisei, lacul cu nuferi e tovarășul meu de ani de zile. Trag un ochi de-a stânga, nu-i rost de pescuială acolo. De-a dreapta calea-i cam lungă până la primul loc de pescuit iar eu sunt cam încărcat cu  multe alea. Scaun și găleată, undițe și minciog. Nu-i bai, o scot la capăt.

Mă așez într-o zonă strategică.

La margine de câmp de nuferi, știu eu, e calea crapilor și potecuța carașilor. Tare-s mirat cum de-i liber bunătate de loc! Că nu-s singurul virusat, mai stau ca fraierii-n soare vreo patru, cinci bolnavi de baltă la zece, cinșpe metri distanță.

Habar n-au ce-i bun, îmi zic, și-mi așez atelierul. Poate-oți ști, marginea lacului nu-i vreo paragină mocirloasă, lăsată-n voia ploilor și-a buruienilor. Nu, nici pe departe. E frumos ticluită cu dale de beton, numa’ potrivite să deie turiștilor cei mulți, fără număr, cale comodă dinspre hoteluri și alte acomodări (sic!) spre marea cea Neagră și plaja ei cea de la Steaguri. Și, credeți-mă, ei tot curg, ba-ntr-o parte ba în ailaltă.

În vremea asta eu cuget.

Pe dinafară, vi s-o fi părând că omu’ care privește fix către pluta undiței o fi nițel tâmp ori, ca să fim mai blânzi, oarecum lipsit de inteligență.

Eroare! Omul ăla procesează atâtea gânduri cât nici cu mintea nu cuprindeți!

De la chestiuni de relaționare de vacanță cu ghiolbani fără cei șapte ani la soluții de criză economică iminentă, de la citit apa și intențiile neștiute ale peștilor la beleaua Inteligenței Artificiale, de la lumea nebănuită și tainică relevată de telescopul James Webb la observații care sar în ochi, colea, la câțiva pași. Mă refer aici la oameni de lângă noi și, concret, la cât spațiu ocupă majoritatea oamenilor ăștia în lumea care ne înconjoară. Mai clar, oare veți fi observat că mai bine de jumătate sunt binișor peste media de greutate de bun simț? Și-s tare blând când o spun, fraților. Sunt grași zdravăn!

Bunăstare? Hm! Parcă am unele îndoieli.

Știți ce-i trist? N-am văzut măcar o silfidă după care să întorc capul și să oftez.

Așa că mi-am văzut de ale mele. Crapii de ale lor, carașii destul de discreți. Mi-am dat seama că zilele astea se aplică o convenție bilaterală, eu privesc inteligent spre plute iar ei nu mă bagă-n seamă.

 

Ștefan,
11.08. 2023

Statul Sferă

 

Au fost momente în care, mărturisesc, n-am mai putut continua să citesc știrile referitoare la azilele… tot caut un cuvânt care să le descrie, altul decât cele deja spuse, scrise, vorbite. Pentru că cele deja utilizate mi se par, pe măsură ce trece timpul și tot apar documente, mult prea ușurele.  Mă gândeam la „…abjecției umane” ori „ azilele lui Dante” (hm, pare neinspirat, ca un alint). Lagăr, Auschwitz, etc. 
Mă împrăștii în mai multe gânduri deodată.
Nici nu știu dacă voi reuși să fac ordine acolo, abia răsare unul că se ițește, intempestiv, un altul. Poate că n-ar strica să încep cu o concluzie, apoi să înșir argumente.
Ori să pun boii la jug mai întâi. Până la urmă, oricum e bine câtă vreme reușesc să expun tot ce mișună acolo unde se nasc gânduri.
Ne confruntăm, încă o dată, cu Statul SFERĂ.
Aș paria că am mai descris pe-aici, pe undeva, ce vreau să zic cu enunțul ăsta. Da’ nu-i bai, reiau.
Statul Sferă este organismul cocoțat bine mersi pe contribuțiile noastre cetățenești, bugetul, la o adică. Ba nu numai contribuțiile noastre ci tot ce înseamnă avuțiile naționale, veniturile din interior ori din afară. Caracatiță este deja un cuvânt consacrat și, desi uzitat până la epuizare, mă tem că, totuși, e termenul cel mai aproape de înțelesul corect.
De-ar fi să creăm o altă imagine, eu m-am gândit la sferă, acel corp geometric perfect, elegant, fără colțuri și asperități. Nu ai de unde s-o apuci. Imaginați-vă sfera asta plutind într-un câmp mai mult ori mai puțin amorf, frumos delimitat de hotarele noastre de la sud la nord și de la est la vest. Câmpul ăla cu de toate, țara „de la margine de mare / unde valurile fac noduri albe, ca o barbă nepieptănată de crai”. Țara cu bogății văzute și abia bănuite, cu oameni frumoși și buni… pardon, cu oameni de toate felurile, bună parte dintre ei suficient de neștiutori  încât să pună mâna voinicește la întărirea sferei. Ah, dar hai să încercăm să devoalăm oarece mecanisme ale sferei. La drept vorbind, nici n-o fi mare filozofie, Statul este exact ce sugerează enunțul, adică toate acele organisme declarativ organizate și funcționând în beneficiul oamenilor frumoși și buni… pardon! iar am dat-o de gard! Mă rog, niște milioane de oameni care au avut norocul să se nască aici. Sfera pe care-o văd eu este modelul de auto-organizare a Statului, cu tot ce ține de dumnealui, parlament, ministere, prefecturi, poliții, consilii de toate felurile, agenții, comitete și comiții, și altele, altele, altele, Domnul le-o ști pe toate! Dacă tu, cititorule, n-oi fi avut niciodată treabă cu niciuna dintre aceste tentacule ești, fără îndoială, un om fericit și cu mintea neagresată de interacțiunea cu Ei. Dacă, însă, într-o zi umbrită de ghinion, a trebuit să treci pragul uneia dintre ele, vei ști bine ce vreau să zic.
Din câteva nefericite ocazii am tras concluzia (fără effort, a venit complet spontan) că în manualul de funcționare a Sferei sunt statuate măsuri destinate exclusiv apărării membrilor proprii împotriva agresiunilor populației, acei oameni fru… ptiu, fir-ar! mă rog, oamenilor care se tot amăgesc că au drepturi cetățenești. Ăilalți, adică, v-ați prins, ăia din afara sferei. Că, uite,  am uitat să menționez un alt organ al Statului, unul atât de important încât chiar mi-e jenă că mi-a scăpat: Partidul.
Partidul e-n cele ce sunt / și-n cele ce mâine vor râde la soare…
Ei bine, Partidul este responsabil pentru dialogul cu, mă rog, oamenii.  Aburire, mai pe românește. Procedeul acesta este studiat, analizat, dezvoltat în laboratoarele Partidului astfel încât cei dinafară (a sferei, se-nțelege) să înghită, de preferință nemestecat, abureli fără substanță care să le dea impresia că și ei contează. Că au drepturi, că trăiesc bine, că doar cârcotașii dușmănoși nu recunosc viața bună în care se scaldă nația noastră. De-ar fi să găsim un loc în care se plasează Partidul, n-aș ezita să-l așez, seniorial, în centru. De-acolo se nasc toate cele organe și organisme care se așază, geometric, de jur împrejur, desăvârșind Steaua Morții. Să mă iertați, paralela s-a impus de la sine.
Tentacule eficiente, cu roluri complementare, ba apărându-se, ba atacând.
După cum știți, când și când câmpul mai mult sau mai puțin amorf generează câte-o undă de șoc. Se ivește, greu, îndârjit, câte-o revoltă care nu cedează. Sfera se apără cât poate, trage cu cele din dotare dar, mama lor, niște oameni cu adevărat frumoși și buni nu se lasă! Se zbat, ocolesc, se apără la rândul lor și, complet nepotrivit pentru imaginea Sferei, strădania lor clădește ba o clinică, ba un spital, ba alte cele din care Sfera nu poate. Ori nu vrea. Ori nu știe. Pentru că, am uitat să vă spun, Statul Sferă nu mai e de mult locul oamenilor competenți ci cuibul netoților, impostorilor, hoților dintre care, desigur, se aleg cei mai buni, Doctorii. Că doară vor ce merită, nu? „ vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi...”
Săracu’ nenea Iancu, oare de câte ori s-o fi tot răsucit de pe-o parte pe alta? 
Acuma, faceți o sforțare și gândiți niște Sfere mai Mici în burta Sferei cele Mari. Hai că nu-i greu! Cam cum ar fi Sfera Voluntari lângă Sfera București. Și multe, multe alte Sfere.
Oare v-am spus? Sferele, în cvasitotalitatea lor, se hrănesc cu bugete, terenuri și, în alt plan, cu noi înșine. Cu sufletul, viața și răbdarea noastră. Din ăstea din urmă Ei mizează pe primele două și, de vreo 30 și ceva de ani, le iese. Sug și sug și sug până ce se termină vlaga, și sufletul, și viețile noastre. Atât de mult s-au învățat cu procesul încât nici nu se mai gândesc cum ar putea fi dacă, doar dacă, ni s-ar termina răbdarea înaintea vieții.
…………………………………………
Cum vă imaginați Sfera Voluntari?
Nimic original, dacă mă-ntrebați pe mine. Un element central, definitoriu (ghici cine-o fi?) și niște tentacule cu rol executiv. Deasupra, firește, Partidul. Nu fiți naivi, e încă valabil, Partidul e-n toate. Sfera Voluntari, Mica Stea a Morții, trage acum cu tot ce are. Chiar și cu petarde, mai penibile decât penibilul.
Despre zbaterile și vehemența Micii Sirene Blonde cred că ar trebui dezvoltat un capitol separat. Desi nu am nici un dubiu că apărarea Pandele-Firea, disperata lor apărare, ascunde spaima că lucrurile ar putea merge mai departe decât sunt în momentul de față. 
Nici nu mă întreb câte „schelete” or avea ci, mai degrabă, unde le-or fi îngropat.
Altminteri, dacă mă siliți s-o spun, tare mă tem că toate anchetele se vor încheia cu o urecheală părintească și, cel mult, cu o scatoalcă educativă după ceafă: „de data asta te iertăm da’ promite că altă dată nu mai faci!”. 
Că doară să nu uităm cine face anchetele. Ăia care până mai ieri sufereau de cataractă și blândețe maximă.

 

Ștefan,

12 iulie 2023

Terapia bunului simț

-Bună ziua, îi zic.
Omu’ studia atent o hârtie, talonul unei mașini mai exact. Absorbit de treaba pe care o făcea, intrarea mea părea că l-a deviat de la acel proces mental adânc și, fără îndoială, important. Așa că a ridicat privirea pe sub sprâncene, nu știu dacă vi-l imaginați, n-a ridicat capul decât vreo 4 grade. Genul ăla de privire pe dedesupt  care trebuia să-mi dea de știre că-l cam deranjez.
N-a răspuns la salut, a schițat numai o înclinare de vreo 2 grade din alea 4.
Eu am lăsat să treacă vreo 2 ori 3 secunde, să-i dau omului timp să ajusteze tendința asta de comportament superior-agresiv. Răgazul n-a avut efect, reacția lui n-a fost un răspuns decent la salut ci doar a născut următorul pas al interacțiunii.
-Da, zice omu’, ce este?
Cred că ar fi mers și un semn de exclamare după cel al interogării pentru că n-a fost o întrebare și-atât, cum ar fi „îți place șaorma?” ori „da’ tu câți ani ai?”. Nu, era în tonul interpelării și o componentă care trebuia să-mi arate din capul locului care e raportul dintre noi. Adică ar trebui să am o treabă mai importantă decât cea în care este el introdus cu totul și, oricum, să nu am dubii, el e persoana care mă ajută iar eu sunt persoana care are nevoie de ajutorul lui. Asta pune lucrurile într-o relație de boier contra slugă, de individ care poate versus celălalt lipsit de puteri, de tip tare contra ăluilalt care-i vai de capul lui. Mă rog, într-un fel, transmite informația că el e deștept iar eu cam tâmpit.
De cele mai multe ori primul meu impuls e fix ca-n fizică, știți voi, aia cu acțiunea și răspunsul pe măsură. Tot de atâtea ori îmi reprim tendința de a-l pune la punct printr-o mârlănie mai groasă decât a lui. S-a văzut că, fiind domeniul lui, e greu să-l bați. Așa că îl privesc drept în ochi, adopt intonația  și atitudinea de individ educat și cu bun simț și-i expun, civilizat, chestiunea. Cum mă așteptam, omu’ nu-i pregătit pentru zona decentă de dialog așa că aplombul lui se diminuează, ba chiar ridică destul capul cât să mă privească direct. Mai mult, în răspunsul său ulterior a făcut destul loc la o anumită bunăvoință cât să dea conversației o notă de dialog firesc. Păi așa da! gândesc satisfăcut. Mi-a plăcut să cred că, dacă a fost o confruntare, l-am dovedit. Am 1 la zero.
Nu mi-a fost prea greu, cunosc binișor genul, e categoria de atitudine încadrabilă în ceea ce numesc „sindromul portarului de la spital”. Îl știți și voi, fără învoială, e nenea ăla care-i privește superior pe toți cei care trebuie să treacă de postul lui de gardă, nevoiți fiind să-i explice unde merg și de ce. Nenea, pe care nu-l putem suspecta că-i din cale-afară de educat, privește depreciativ pe oricine și le transmite neechivoc pe ce poziții se plasează fiecare în acest raport conjunctural. Doar că acolo, în umbra cabinei de la poartă, de cele mai multe ori lucrurile se reglează cu o șpagă.
Doar vreo oră mai târziu, când încă nu-mi trecuse de tot euforia succesului, iacătă-mă-s într-o altă minunată situație să aplic același tratament unui alt bolnav de grobianism. Scena: parcare de hipermarket. Personaje: el, pitecantrop la volanul unei mașini de mașini staționată-n drum și celălalt, un nene în uniforma celor care fac pază pe-acolo.
Și, mai pe la mijlocul acțiunii, domnul Eu.
Paznicul îi atrage atenția pitecantorpului că nu are voie să staționeze pe calea de acces auto, „sunt locuri goale în parcarea gratuită, slavă Domnului!”
Pitecantorpul n-a părut să aprecieze sugestia paznicului așa că a răspuns într-o manieră specifică personajului pe care-l joacă și trăiește zi de zi. Ripostează prompt cu o trimitere la morții paznicului. Paznicul, descumpănit, nu prea știe de unde să apuce situația așa că-l întreabă de ce-i vorbește așa, că el i-a vorbit civilizat.
„De p... mea și morții mă-tii, dute-n ...” zice pitecantropul, și, de-ar fi să fiu mai exact, ar trebui să mai umplu cam un rând și jumătate cu puncte-puncte.
În faza asta a poveștii lumina cade pe mine, presonaj care intră-n film fix la punctul culminant și taman ca să rezolve tărășenia.
„Omul ăsta, îi zic pitecantropului arătând spre paznic, își face doar datoria”.
Imaginați-vă scena, eu calm privindu-l în ochi pe interlocutor, vorbind cu tonul liniștit și liniștitor, al celui sigur pe el. Atitudine verificată, aplicată cu succes pe creierii multor sărăcuți agresivi.
„Așa e în slujba lui, consemn că nu staționeze alte mașini decât cele autorizate...”
Nu apuc să termin.
Nu-i nevoie să vă explic. După cum știți, nu întotdeauna terapiile aplicate bolnavilor au efect pozitiv. Ei bine, n-a mers. Am ieșit din scenă cu certitudinea că, uneori, tratamentul ăsta cu extras de bun simț și decență nu face decât să amplifice delirul grobian al omului din cavernă.
Dezamăgit, firește, mi-ar fi plăcut să am un scor bun azi.
Nu mi-a ieșit decât un 1 la 1.

 

Ștefan, 19 iunie 2023 

Vacanță

 

Asociată definitiv cu starea de bine. Aș plusa zicând că e chiar starea de bine valorizată maxim, dacă mă-țelegi, pentru că vor mai fi fiind și alte împrejurări în care ți-e bine.
Mă încearcă tentația să nuanțez intensitatea stării. Am putea discuta de  „nu-i rău”, „binișor”, „bine” spre valori gradual ridicate cum ar fi „mai bine”,  „foarte bine” ori „tare bine”. Când ai noroc, poți zice că trăiești stările de tip „excelent” ori „nemaipomenit”.

N-am mai scris de mult despre vacanțe. Odinoară o făceam pe un site dedicat, încercând să redau cât mai fidel informații care ar fi putut folosi și altora. N-am mai făcut-o, motive personale, nu e important.
Revenind, starea mea de bine, indiferent de nuanța valorică enunțată mai sus, e legată primordial de „acasă”. Adică, vreau să spun, acel motto pe care l-am desemnat ca fiind deplin relevant pentru această pagină de web nu este deloc un enunț gratuit.
„...acolo unde sufletul tău se așază confortabil în el însuși”.
Inițial m-am gândit să scriu în aceeași manieră în care o făceam de obicei. Despre vacanțe, vreau să spun. Zugrăvind așteptările, frigurile pregătirilor, cumpărături ori stors creierii ca să evităm regretele că am uitat ceva acasă. Apoi „mi-a trecut”. Mai bine lasă, mi-am zis, o să te pierzi în detalii care-s fără importanță raportate la ce vrei să spui cu adevărat.
Să ne înțelegem, poate că v-ați prins deja, ce urmează e un elogiu. O valorizare personală pe care, din perspectiva locurilor în care mi-am petrecut vacanțele de-a lungul timpului, e cu adevărat unicat.
D&P House. Thassos, Chrysi Ammoudia.
O găsiți, de-o fi să fiți curioși, pe diferite site-uri de profil. Sunt nițel nehotărât, oare cum s-o descriu? Descrieri și poze veți găsi și pe site-uri. Numai că celui care nu a fost încă aici și nu a cunoscut gazdele, Perita și Dimos, informațiile de acolo nu-i vor spune mai mult decât alte informații de pe alte pagini similare, cu alte oferte de găzduire.
Prin septembrie anul trecut mi-am zis că D&P House e un loc numai bun să petrec acea săptămână de vacanță de final de vară. Pozele arătau îmbietor, prețul nu era deloc rău. Părerile „foștilor” (știți ce vreau să zic) erau, toate, laudative. Și uite-așa am trăit o experiență de vacanță pe care intenționez s-o repet, dacă am noroc, mulți ani de acum încolo.
Locul ăsta mă încarcă pozitiv. Sentimentul că sunt acasă e covârșitor.
Dar nu e numai locul. Nu e numai spațiul. E modul în care gazdele au imaginat că pot încălzi sufletul celor care le trec pragul prin amenajări și dotări.
Dar dincolo de toate astea este căldura. De fapt, vă asigur că raportul relațiilor dintre ei și oaspeți depășește cu mult cadrul turistic. Veți simți, din primul moment, că veți fi primiți ca prieteni dragi pe care i-au așteptat cu nerăbdare. Și uite de-aia m-am grăbit încă de acum un an să rezerv o perioadă pentru acest an. Ba chiar două, că n-o fi foc!
„ok, îmi zice Perita. Când să fie?” „Păi tot septembrie, zic, că e timpul din an în care vremea e perfectă iar apa mării încă destul de caldă”.
Surâde afirmativ, la fel gândește și ea.
„Bun, zic dar de n-o fi să pot ajunge, cu cât timp înainte trebuie să te anunț?”
„Nici un timp, zice, nu poți veni și gata!”
„Păi... bâlbâi eu, nu trebui să știi și tu, să disponibilizezi intervalul pe site?” „Nu-ți bate capul zice”.
„Cum adică?”
Dă din mână minimizând, ca să-mi fie clar „So, what?! o să rămână o săptămână liberă, nu e important”.
Așadar, de-o fi să vă placă ce-mi place și mie, adică un loc ca acasă și gazde prieteni calzi, pe lângă o zonă de vis, atunci D&P House din Thassos, Chryssi Ammoudia este locul ideal. E de bine în grad de „nemaipomenit”.
O precizare: să nu încercați să rezervați primele 10 zile din septembrie. E tabu!

Ștefan, 10 iunie 2023

Printre oameni, în autobuz

 -          ...că io i-am spus dă ’eri, ăăă, de-a...seară ne’esti-mi, ăăă, treb’e să fii deștept, dreacu, că-i plină lumea de tâmpiți!! 
Vorbele-i ies nițel poticnite însă tonul e al unui om convins că tot ce spune e plin de miez. Ba mai mult, e peste poate de inteligent. Ca mai toți cei aflați temporar ori aproape veșnic în situația lui, simte că abia acum adevărurile îi stau la îndemână. Plutește un nor de jur-împrejur, motiv pentru care ăilalți iau ceva distanță. Pe bună dreptate, damful individului nu încurajează pe nimeni să stea aproape.

-          ...i-am zis, păi știi tu ce-o să fie mâine în supra...supre.. aia...market?

Tanti care i-a căzut victimă privește intens pe geam. Autobuzul nu-i prea aglomerat dar nici pe departe gol. Aș zice că-i atât de plin cât poate fi pe la ora 3, poate 3 jumate după-amiază.

-          Nene, da’ nu poți să te ții? e revolta unei puștoaice mai îndrăznețe care-l admonestează  pe amețit. Nu vezi că deranjezi pe toată lumea? Vezi-ți d-ale tale și lasă lumea-n pace!

-          Hîc! las, las... da’ ce fac?! mai mormăie ceva fără înțeles și trage mai abitir de agățătoare.

Pentru o vreme pare concentrat pe echilibru dar, firește, nu-l ține mult. Drept e că nici șoferul nu ajută, o fi la orar și nu tândălește pe drum. Așa că echilibrul individului e afectat de amândoi factorii, șprițul de dinainte și slalomul de-acum din trafic. Hîc! sughiță iară și cercul se mai lărgește nițel. Că nu-i doar damful, dacă mă-nțelegi, e și protecție, poți să știi cât mai ține ăla consumația înăuntru, Doamne feri?! Acu’-acu’ te pomenești c-o externalizează!

Se eliberează un scaun, unul dintre cele duble. Omu’ se precipită satisfăcut și-l ocupă. Are o tovarășă de loc între două vârste care, pare-se, e prea obosită ca să renunțe la scaun ori, cine știe, o fi călită de-acasă și o beție de nivelul ăsta n-o dezechilibrează.

-          ... am fost cu un to’arăș, ăăă, nu-l mai văz’sem de fro șapte-opt ani. Pauză, pare să socotească și vine apoi cu precizări: ba mai mult, că abia se măr’tase fi-mea, stai... cre’ că zece...

Doamna antrenată nu pare interesată, așa că omu’ atacă direct.

-          Da tu de unde vii?

Doamna se-ntoarce pe jumătate spre el, nițel ofuscată, nițel amuzată. Ne-așteptam cu toții la una din două, ori îl ignoră ori îl tamponează dur, poate-l descurajează.

A ales a treia.

-          Păi nu mă vezi? Obosită, trei sacoșe la picioare, de unde-aș putea veni? De la dans?

Pauză pentru efect.

-          De la muncă și cumpărături, că mâine-poimîine e Paștele, nu?

-          Aha, păi nu i-am zis io ne’stii, tre’ să fii deștep’ că proști e peste tot! I-am zis aseară, ăăă,  mâine io mă duc la supra... sur.. aia, market, da’ nu mă duc ca prostu la 11 ăăă, mă duc chiar când deschide. Tre’ să fi’ deștept!

Clatină cu înțeles din cap apoi îl lovește o revelație: „nuu! Nu când s-a măr’tat fi-mea... ăăă, când s-a măr’tat fi-sa! Iote, cre’ că-i zece ani pă puțin.”

Mai sughiță odată și, pentru o vreme, se  uită pe geam.

-          Păi când ieși la pensie? zice reluând dialogul. Mai ai? Iote și mata laa... anicipații ăia, cum să zic, ăștia de tot iese înainte... da’ unde lucrezi?

Doamna tace.

Omu’ bâțâie iară din cap, ai zice că a descoperit iarăși un adevăr dacă nu cumva o fi doar o dificultate obiectivă de a-și ține dovleacu’ ferm.

-          ...aaa, de la supra...supre... aia market zici că vii? păi și io... ai dreacu’ tâmpiți! m-am dus fix când au deschis ăia... ce să 'ezi, lume puhoi! I-am zis ne’estii, soro n-o să crezi câtă lume... la ora aia! Bă, da’ proastă lume! ...n-ai loc de idioți!

De la o vreme tace.

Nu mă pot abține și întorc capul, doar atât cât să-l zăresc moțăind. Doamna a pus o sacoșă între ei, nu strică o protecție.

Am coborât unde aveam de coborât. Omu’ a rămas pe locul lui, legănându-se ba în față, ba în lateral, ba căzând în somnolență, ba tresărind din moțăială, enunțând câte-un adevăr decisiv.

-          ... zece? pă puțin... da’ proști mai e unii... 

 

Ștefan,
14.04.2023