vineri, 20 ianuarie 2023

Niște ne-speciali, acolo, și ei!

 

Nu prea mi-aduc aminte, probabil că n-ar strica să pun o alarmă. Ca tot la 40-50 de minute să-mi trag ochii din display, să-mi dezlipesc dosul de pe scaun și să-mi iau ălea 10 minute de răgaz. Nu reușesc s-o fac decât când simt nevoia să mă frec la ochi. Atunci mă ridic, fac ceva pași ici-colo prin casă (eh, pe cine aburesc? la baie ori bucătărie) și, dacă am ceva de zis, schimb o vorbă cu Maia. 
De cele mai multe ori, n-am. După zeci bune de ani o privire spune totul. 
Azi nici nu m-am ridicat. Doar am lăsat ochelarii să-mi cadă, mi-am frecat ochii temeinic și, după ce mi-am îndreptat cârca, am zăbovit o vreme cu ochii pe geam. Zici că-i vară! Mă bate gândul că ceva ori cineva a încurcat oarece rânduială. Păi dacă am trecut de jumătatea lui ianuarie și afară, pe plai ori între case, se răsfață soare de aprilie cu miros de ghiocei iar mercurul urcă pe ață până spre 20 și chiar peste, îi musai că undeva, cineva, vreun responsabil cu anotimpurile, ori a bâlbâit coordonatele locurilor, ori o ține într-o paranghelie și-a uitat de butoane. 
Da, afară-i soare de-mi vine să cânt. Și iar mă chinuie dorul… oare cum o fi pe baltă? 
Pe aleea dintre blocul meu și cel vecin mișună lume. Nu-i prea lată. Mașini parcate pe ambele laturi, pe firul rămas între „parcări” circulă, câte una pe rând, alte mașini ducându-se  unde le e treaba. Printre mașini, pietoni. De tot felul, copii spre școală, fătuci și băietani care abia acum fac ochi spre ale vieții, bărbați cocoșați de muncă, doamne mai doamne ori femei necăjite.
Și ei. 
Părinți de părinți, pensionari. 
Azi vă spun despre ei.

luni, 16 ianuarie 2023

Tehnica grătarului și bucuria aniversărilor

 

Ne învârteam pe lângă grătar după cum bătea vântul. 
Îi spusesem, încă nu e gata. Da’ el nu, „ba e gata, lasă că se mai încinge imediat, hai să punem carnea”. Eh, grătarul bine făcut nu e cum se amăgește orice ageamiu, e un amestec de de știință, analiză și, eventual, inspirație.
E nițică artă, credeți-mă.
„frate, crede-mă, dacă poți ține mâna…”
„…deasupra grătarului înseamnă că nu e gata!” mă întrerupe. Și râde. Eh, n-o să mă supăr acuma, hai s-o punem, dacă ții morțiș. 
Și, uite, acum, pentru că nu era încă momentul, grătarul ne agresează cu fum, ca o inevitabilă pedeapsă pentru amatori. Ne mutăm din nou, închizând ochii și încercând să nu respirăm decât cu spatele-n vânt.
Nu ne iese mereu.
Nu era deloc rea palinca aia. Galbenă ca spicul, nici n-ai zice că-I născută din carnea albăstruie a prunelor. Unge discret cerul gurii, desțelenește limba și face focul în măruntaie. Cu timpul, tot gustând, orice-ai face se ițește o ceață la colț de gânduri și uneori e greu să zici din prima vorbele cu „l”. Ca paralelogram, de pildă.
Da nu-i bai. Noi tot vorbim de-ale noastre, bucuroși de zi festivă.
I-aș fi putut spune „conversație la jar”. Dar nu știu cât de fidel aș reda esența. Nu jarul, micii ori pastrama sunt esența discuțiilor la grătar ci gălbioara din butelcă. Adevărul e că nici nu gătăm  primul țoi că deja vorbele curg mai fluent, ideile se nasc una după alta, ca o reacție în cascadă și, parcă, fiecare simte nevoia să ridice nivelul discursului, treptat, cu câțiva decibeli. Nu că ar face-o conștient. Nu, așa îi vine.
Da, abia acum grătarul e cum trebuie. „dacă nu poți ține mâna deasupra…”
„Știu, lasă…”.
Expertul ascultă, miroase și observă. Sfârâie ca la carte, se-nalță arome de Chanel de Bazna iar culorile prind viață ca-n visele de duminică ale lui Tonitza.
Artă, cum ziceam!
Nu mai știu cine aniversa, el sau eu. Nici c-ar conta.
În orice caz, până în anul ăla remarca aia nici nu ne-ar fi trecut prin cap. An după an, discuția putea curge în aceeași notă. Note, de fapt. Poate că aducătorul licorii gălbui ar fi detaliat circumstanțele prin care a fost binecuvântat cu norocul să primească, neașteptat dar binemeritat,  visul prunelor târzii. Aproape c-o beam cu evlavie, tăind vorbele, închizând ochii și lăsând balsamul să lucreze. „Nici să nu gândești, zice, doar abandonează-te! E chiar bucuria prunelor care și-au împlinit menirea, scăpate de coșmarul iadului cu gem”.
Îl cred, aproape că le simt cântul izbăvirii.
P-ormă am fi deșirat ghemul amintirilor din mai știu eu ce sejururi. Cazări, drumul, ce-a fost de vis și ce-a fost de jale.
Ce ne mai fac copiii, cât mai suferim cu echipa favorită, cum să facem să ne mai ferim de agresorul numit STAT.
Mă rog, diverse de-ale zilei, de-ale vieții.
Trecem la al doilea țoi. Nu vă imaginați vreo ploscă, e o slăbătură de nici 30 ml. Și tot vorbim.
Da, e sigur, jarul nu are nimic de-a face cu discuția. Dar aș lăsa definiția așa cum mi-a venit, „discuția la jar” parcă e mai bogată în sensuri. Sigur, o să spuneți că „discuția la țoi” ar fi mai aproape de adevăr doar că ne expune la niscaiva judecăți neprietenoase.
Pe grill lucrurile par să intre fix în faza aia în care ceafa oftează de plăcere și se cere afară, micii s-au îmbujorat taman cât se cade iar pastrama e la fel de roz ca petalele florilor în aprilie. Gata, restul discuției se mută la masă.
Protocolul discuției la o masa cu oarece popor (de regulă de-ai neamului) nu e niciodată încălcat. Adică nu intrăm în etapa a treia decât cu totul și cu totul accidental. Poate într-a doua dar și aia rar de tot.
Cum nu știți etapele?
Păi să vă spun eu.
Etapa a-ntâia e când vorbește unu’ și-ascultă toți.
A doua e ca bisericuțele de doi, vorbește unu’ și-ascultă ăla de lângă el.
A treia… vă las să ghiciți.
De-o fi să fie vreo aniversare curge cu La Mulți Ani ca la televizor de Anu’ Nou. Se mai întâmplă, de pildă, să ridice unu’ paharul și, cu ochii căutându-l pe sărbătorit, să-și bâigue cu patos zicerea. După ăia Mulți Ani se leagă și urarea de fericire, sănătate și d-astea optimiste din cale-afară.
Eh și, după ceva zeci de ani de grătare și veselii la șpriț, când sărbătoream veseli încă o zi de naștere și se cam epuizase subiectul simptomelor și schimbului de leacuri, se trezește grătaragiul ageamiu să-ntrebe: „auzi, da io nu-nțeleg, ce mama naibii atâta bucurie cu aniversările astea? Ăsta-i motiv? La urma urmei, am mai îmbătrânit cu-n an, …tu-i de viață!”
Râsete, hăhăieli, „că bine zici”!
Doar seniorul bâțâie cu înțeles din cap și ridică iar nivelul de optimism: „ești viu, mă băiatule!”

 Ștefan,

15.01.2023

marți, 20 decembrie 2022

Qatar 2022 - FINALA

 

Dar dacă Muani Kolo o băga în ațe în ultima fază a meciului?

Vă spun eu, trubadurii Argentinei, aceiași care au epuizat epitetele aplicate lui Messi, le-ar fi lipit la Mbappe. Iar Franța ar fi fost echipa care luptă eroic până la capăt și, de aceea, merita să câștige. Fiindcă, e știut, cei care cred reușesc întotdeauna.

N-a fost să fie.

Din când în când, zeul fotbalului, de-o fi vreunul la Federația din cer, face dreptate.

Acuma, dacă tot m-am apucat de subiect, să vă spun ce-am văzut eu.

sâmbătă, 17 decembrie 2022

Șengenu, vedere din Colentina

 

Vă spun drept, în cartier pe la noi lumea se străduie să priceapă care-I deranjul cu Șenghenu’ și de ce oamenii l-au luat la ochi pe nenea ăla dichisit de la Viena. Că, din ce spun niște conaționali de-ai noștri care ginesc lacurile prin Viena, cică săracu’ om nu-și mai revine din sughiț de vreo 5-6 zile. Nu-I chip să scape, bietu’ de el, zi de zi, ceas de ceas, hâc! și iar hâc! L-au tot speriat ba nevasta, ba soacra, neam să scape de belea. Ba, din ce zic ziarele, îl mai bântuie și-o sperietură cu tribunalul ăla mare, European, manevră de-a băieților noștri care-o huzuresc binișor pe la Brusel, știți voi.

Păi și cum să nu sughițe, bre, când potop de binecuvântări și gânduri alese curg necontenit spre mnealui de peste tot?! Vreau să spun, de prin tot locul unde cântă grai de românaș, măiestru în colinde și urări de bine, d-alea cu pompieri pe casă și salvare la poartă.

Ah, și nu-I singur în sughițu’ ăsta păcătos! Mai are un tovarăș, da’ ăla suferă mai subțire, e mai la umbră. S-a văzut mai la-nceput, a mâncat olecuță de … mă rog, l-a mâncat, să-I fie de bine! P-ormă s-a tras la fereală și l-a lăsat pe șef să înfulece cu polonicu’ d-ăla, mă rog, ce-au mâncat ei acolo, și să-și tragă beneficii și acatiste, fie la ei acolo! 

vineri, 8 iulie 2022

Printre oameni, lucruri și atitudini

 

Până la piață să tot fie vreo 4 kilometri. 

„Mă duc pe jos și mă-ntorc cu tramvaiul” îi zic nevestii.

„Aha, zice, dus-întors pe picioare ar fi prea mult, așa-i?”

„Eei, nici vorbă, numa’ că n-oi fi nebun să car un pepene de 7-8 kile 4 km. Om sunt și io!”