Habar n-aveam ce e aia poker. În satul nostru,
în serile de iarnă, în puținele case unde se găseau oarece cărți ponosite de
joc, nimănui nu-i trecea prin cap că s-ar putea juca mai mult de trei jocuri:
tabinet, șeptic și popa prostu’. Cam prin anul trei de liceu m-am dedulcit la
jocul pierzaniei capitale, la 10 bani deschiderea. Descopeream încântat ce-i
aia „pas”, „pe de trei” sau „blaint”. Tata îmi dădea, când plecam la școală, 3
lei pe zi. Fix de un covrig, ca să nu mă anemiez, iar restul pentru bugetul
ITB-ului. În zilele când păcătuiam la o „foiță” făceam blatu’ pe tramvai iar
seara, când ajungeam acasă, mâncam două porții. N-am fost cine știe ce șmecher
la jocul ăsta, probabil avea legătură cu faptul că eram atât de sărac încât
tremuram la gândul că o să pierd bruma de bani investită-n pot ori, în aceeași
măsură, cu faptul că unii oameni au o poartă mai largă pentru emoții. Sau,
altfel spus, au mai multe reacții decât alții la anumiți stimuli emoționali.
Probabil că nu e cazul să recunosc că am tot fost berbecul care cotizează. Mă rog, din câte știu, orice plăcere cu
cheltuială se ține iar mie chiar îmi plăcea fiorul filării celor 5 cărți,
așteptarea de după decartare, războiul nervilor de după. Fericit, uneori, când
închideam partida cu câțiva lei în plus, dezamăgit dar nu deznădăjduit când
ieșeam lefter.