COVID scenaristul, piesa și personajele

... sau teatrul în care jucăm cu toții

Că oamenii nu sunt toți la fel e o axiomă. E atâta adevăr în enunț că e destul să bagi de seamă la ce se vede cu ochiul (liber, dacă vreți).  De la trăsături fizice la perspectiva din care privim lucruri, întâmplări și conjuncturi, diferențele dintre indivizi sunt evidente. Aceasta din urmă este o altă față a diversității, aceea care ține de nivel de înțelegere, de relaționare cu ce ne înconjoară și de adaptarea comportamentului propriu la evenimente. Mare parte dintre semeni nu reușesc, cu nici un chip, să accepte chestiunile abstracte. Nici nu se străduiesc, de altfel. Mă rog, se poate nuanța de la abstractul palid, cât de cât ușor de intuit, la cel adânc, care presupune un efort de imaginație dar și de nivel de acceptare că sunt lucruri pe care nu le știi, nu le-ai văzut, nu le-ai atins, dar poți înțelege că ar putea fi și nu le negi apriori existența.

Cum ar fi Credința, dacă vreți.

Zilele astea orice subiect de peste tot, de la media la discuțiile din spatele blocului, de la banalele convorbiri la telefon la schimburi nesfârșite de toate cele pe canale „sociale” sunt despre COVID ori relaționate cu SARS 2. De o bună bucată de vreme tot ce înseamnă viață și activitate umană la noi și oriunde gravitează în jurul unui virus. Mi-e greu să descopăr zilele astea  ceva neconectat.

Reacțiile oamenilor, în general, s-au diversificat repede pe măsura evoluției situației. De la perspectiva obișnuită a locuitorului de aici, unde nu se întâmpla nimic, la cea a individului din miezul lucrurilor. Știți cum e, cutremur în Chile, 300 de morți și două localități puse la pământ, românul clatină din cap și scapă, eventual, un „ferească Domnu” apoi își vede de-ale lui. În vremea asta chilianul căruia i-a murit familia sub dărâmături nu mai înțelege sensul vieții. Cât se poate de abstract în partea asta a lumii, realitate îngrozitor de dureroasă acolo. Când valul s-a revărsat și-n grădina noastră majoritatea dintre noi a tresărit, abia apoi și-a zis că  nu-i de glumă, a rotunjit ochii a surpriză. Cei mai mulți au înțeles că nu mai era doar o știre, devenise o realitate cât o nenorocire de proporții. Și de la surpriză la spaimă n-a mai fost decât un pas.

Apoi viața noastră, a tuturor, a virat din modul normal în viața COVID. Cu toate ale ei, cu traiul distorsionat acasă (în casă) ori pe stradă, cu relațiile altfel de acasă și din afara casei, cu au noștri și cu ceilalți. Totul după un scenariu pus la punct, perfid, cinic, de o entitate nevăzută, fără gust, fără miros, ca o apă neudă și abstractă.  Un virus. În piesa pe care o jucăm cu toții astăzi personajul principal e scenaristul. Teribil de concret pentru o bună parte dintre personaje, oarecum abstract pentru mulți alții.

Intriga seamănă binișor cu o tragedie.

Dacă ești curios să capeți o perspectivă relevantă trebuie doar să te detașezi, precum spectatorul din rândul 6. Vei recunoaște ușor caractere definitorii.

Figuranți mulți, unii implicați în joc, alții altfel. Primii vor fi înțeles intriga și-și joacă partea firesc, neostentativ. La cei  altfel vezi o participare neimplicată, vădit disonantă, de la neutru la de-a dreptul ostilă.

Personaje cu tăvi și câteva cu replici. Dau culoare poveștii însă nu sunt personaje cheie. Ca pictorii stradali de pe trotuarele îndrăgostiților, cei care pentru 10 Euro desenează un chip care seamănă cu tine așa cum te vede el, nu cum ești tu de-adevăratelea ori cum te vezi tu însuți. Personajul de acest gen pare că știe, află el cel dintâi ce și cum e evoluează intriga și ne-o tot relevă zi de zi, ceas de ceas.

Mai poți distinge jocul solid, plin de dramatism al victimelor. Vin cu toții din grupul figuranților și nu toți dintre cei cuminți, care au înțeles și respectat rolul inițial. Nu și-au dorit rolul, nu-i sunt recunoscători nici scenaristului și nici unui vreuni regizor dar poți sesiza cu ușurință că, dintre toți, ei se achită de rol cel mai veridic. Pentru că în poesa asta ei poartă pecetea morții. Din fericire, nu toți ies din scenă acoperiți de un giulgiu. Unii, norocoși, se întorc la viață.

Sunt și personaje pozitive în piesa noastră. Ei duc luptele cu răul nevăzut și perfid. Insidios, persistent, deseori fatal. Cu scenaristul. Inițial destul de singuri și nu tocmai confortabili în noul rol, neadaptați la scenă, la decor, la recuzită. Dar răzbesc, spre lauda lor și spre mulțumirea figuranților – victime pe care-i ajută să  se lepede de umbră și  să iasă la lumină. Fiecare dintre victoriile lor este un pas către o remodelare a scenariului, către o reașezare a vieților în afara acestei piese. Ca în orice tragedie, și eroii mor.

Echilibrul cere să existe și personaje negative. Scenariul în sine este sumbru, amenințător, preponderent negativ. Pe lângă personajul principal e ușor de remarcat rolul, rolurile celor răi.

Negri în toate nuanțele.

De la cenușiul figuranților ostili, pentru care regulile sunt îngrădiri fără fundament și, în consecință, nejustificate, la haitele de Lupus Politicus. De la mici (și mulți) răspândaci de rahaturi răuvoitoare la grupul unora organizați și orientați nefericit. Cei din urmă cât se poate de negri, de altfel.

Mi-ar fi plăcut rândul 6, locul de pe mijoc dar, din păcate, nu mă pot amăgi cu expectativa. Pe măsură ce se joacă, piesa devine cât se poate de interactivă și iacă-tă, vrem ori ba, toți cei care ne credeam spectatori  îmbrăcăm recuzita rolului și intrăm în  scenă.

Figuranți deocamdată.

Cum ziceam, unii conștienți de concretul lucrului care nu se vede, alții nefericit blocați în negație.

Ștefan,

Mai 2020