Individul care mă
privește zilnic din oglinda de la baie este, progresiv, nemulțumit. E o bună
bucată de vreme de când tot are impresia că vechitura asta de pe perete trebuie
aruncată, e plină de umbre, ambiguități
ba uneori chiar de tupeu. Pare să ascundă intenționat rozul sănătos, să scoată
la iveală zonele obosite de sub ochi și să falsifice raportul firelor de păr.
Revoltător!
Ar trebui să
funcționeze o oarecare discreție. Un filtru, o reținere. Nu te apuci tu,
oglindă personală, din baia personală, să scoți în evidență ceea ce, de bun
simț, ar trebui să rămână în casă! Ok, știm cu toții ceea ce nesimțita habar
n-are, acum hăt, niște ani, mă uitam insistent în ciob sperând ca puful de
deasupra buzei să se fi înnegrit oleacă, semn că azi-mâine, oi fi pui de bărbat.
Nici nu vreau să pomenesc de secvența ailaltă, acum hăt… niște ani, har
Domnului că ‘mneai nu e martor, când mă uitam la puful de sub… lasă, nu e
important.
Trebuie făcut
ceva!