Optimism de Lombardia și semnificația semaforului

Gânduri și fapte de-acum vreo 3 săptămâni.

Tot la două-trei zile îl țângălesc. Ne-am cunoscut acum vreo 12-13 ani, inițial cu de-ale serviciului apoi, când motivele de-nceput n-au mai fost valide, doar ca să  vedem ce mai facem.  În toți anii ăștia care s-au scurs o convorbire de câteva minute era destul. Două-trei pălăvrăgeli pe an.

Până mai acum 2 săptămâni, poate nițel mai mult.

Când avalanșa știrilor proaste dinspre Italia a potopit comunicațiile de orice fel mi-am amintit că Sergio locuiește în Bergamo. Întâi l-am sunat, vocea poate să-ți spună mai mult decât înțelesul vorbelor. „Ce faci, ești bine?” „Sunt bine, don’t worry”, zice. „ Lucrurile sunt grave aici, prea mulți bolnavi și prea puține posibilități ca să fie îngrijiți. Aparate puține, medici care nu mai fac față fluxului din ce în ce mai mare de infectați. Au ajuns să ia decizii teribile, pe cine să pună la aparate și pe cine să lase deoparte.”

„Stai puțin, zic. Păi dacă la voi se întâmplă asta, înseamnă că noi n-am avea nici-o șansă! Noi știam că Italia se poate mândri cu unul dintre cele mai bune sisteme medicale din Europa, dacă nu cel mai bun! Mai ales după ce l-am îmbogățit noi cu cei mai buni medici și cele mai frumoase asistente.”

Râde. Tonul vocii bun, ritmul e vioi, îi spun asta și iarăși râde.

„Well, (adică Păi de pe la noi) n-am nici un motiv să nu fiu. La mine lucrurile sunt clare: stau în casă pentru că virusul ăsta pare chitit pe cei în vârstă și, pe chestia asta, medicii au decis deja, dacă ai peste 60 de ani nici nu mai intri la triere. Prioritate au cei mai tineri care au mai multe șanse decât tine. Așa că nici prin cap nu-mi trece să ies din casă!”

„Văd că asta nu ți-a domolit optimismul, îi spun, sunt tare bucuros să văd că ești tot tu, cel glumeț și cu chef de viață”.  „Heheee, poți să pariezi! dacă ți-o spune cineva, cumva, că mi-am pus capăt zilelor să nu crezi!”

Îmi spune că nici la ei lucrurile nu stau atât de bine în sistemul medical cât se credea. Și-mi dă niște date despre numărul paturilor care au fost eliminate din spitale în ultimii ani. Mă rog, nu comentez, treaba lor. Zic numai că la noi, oricum, toată lumea vorbește despre condiții proaste, dotări puține și medici puțini rău, așa că sper ca la noi să nu vină nenorocirea care-i bântuie pe ei.

„O să vină, prietene, o să vină. Îți zic de-acum, stai în casă. Suntem amândoi peste 60, aș vrea să ne mai auzim și în anii care vin și asta e singura noastră șansă”.

Cred că Sergio stă în casă de mai bine de 3 săptămâni. Poate mai mult, nici n-am vrut să știu. Uneori nici nu-l mai întreb, ultima oară, la „ce mai faci” mi-a răspuns scurt „in prison”. Mi-am zis că poate nu strică o glumă așa că i-am spus-o p-aia cu papagalul care-i zice stăpânului, după a 5-a zi de stat în casă „ca să vezi și tu cum e închis în colivie, you f...g idiot!”

Azi am comunicat pe WhatsApp. Facem și noi ce face toată lumea, schimbăm noutăți, vechități și, mai ales, clipuri amuzante. Ori știri serioase, legate de același subiect știut care curge pe orice canal media. Care a curmat vieți și a schimbat destine. Și care, cel mai probabil, va schimba lumea în moduri pe care acum doar le bănuim. Azi am comentat acea știre difuzată de RAI 3 acum vreo 5 ani în care subiectul era, ați ghicit, direct legat de un virus cu care, într-un laborator de undeva, nu vă spun de unde, niște persoane se jucau de-a cercetătorii geniali.  De-ar fi să credem gura lumii și niște filme prăpăstioase, jocuri de genul ăsta se fac în multe alte laboratoare din multe zări și multe țări.  Cu generoase intenții, de bună seamă. Cel puțin așa ne place să credem. Dar...

Eh, suntem oameni serioși și destul de sperioși. Nu facem comentarii în public, le păstrăm pentru amici la o bere și doi mici. Fiindcă știe toată lumea, omu’ înțelept, înainte de a zvărli cu pietre după un câine, întreabă a cui e javra.

Vreme de câteva zeci de secunde n-a mai pus nimeni nimic în spațiul ăla de tastat. Probabil că și Sergio, ca și mine, cântărea cât de departe ar fi bine să mergem cu propriile raționamete și scheme de scenarii. Așa că m-am repliat într-o ieșire strategică perfectă, după părerea mea. „ok, zic, see you later. Am permisie de ieșit afară două ore, n-am mai ieșit de 4 zile, merg la o plimbare pe lângă casă și să cumpăr o pâine”.

„Bravo, zice, bucură-te!” și parcă simt cum picură amărăciune din vorbele alea. Acolo e încă Bergamo, din păcate.

Chiar am ieșit.

Să vă spun trăiri de om marcat de tristețea libertății ciuntite. Conștient de greutatea lui „trebuie” și de justificata necesitate a aplicării celor două, musai să renunțăm la bună parte din ce însemna modul nostru de a trăi.

Pe stradă, lume puțină. Ici- colo câte-un el sau ea ori, mai rar, câte-un el și-o ea. Cu măști ori fără. Trei-patru sute de metri spre nord, alte trei-patru  sute spre est. Cât să nu pierd blocul din ochi, la o adică, deși am declarația aia pe telefon pot invoca proximitatea, nu strică un argument în plus.

Vreme frumoasă, cer senin (apropo, am constatat că cerul nostru, cel de București, poate fi la fel de albastru ca cel de deasupra bălților de aiurea, oare de ce?!), puteam fi pe baltă acum, mama lui de „încoronorat”! părăsesc bulevardul și-mi croiesc traseu prin spatele unui grup de blocuri. Nici țipenie, să te tot plimbi! Zero emisii, zero grupuri care se-nghesuie împingând cărucioare. Și iar apropo, la telefon cu un amic, îmi spune că a fost acum câteva zile la supermarket. „Lume nebună, zice, nici n-ai crede că e vremea să ne protejăm! Ăștia tot zic la televizor să evităm aglomerațiile, ăia nimic! Nu zic că m-am chinuit, dar n-am găsit loc de parcare nici la primul nici la al doilea spațiu. Iar în magazin mișună nebunii, care mai de care cu cărucioare pline, să dea pe-afară!”

Cred că l-am pierdut de amic, nu m-am putut stăpâni și l-am întrebat de unde știe. „n-ai fost și tu acolo?!”

Dau de o parcare largă, între blocuri. Două mame au scos copiii la aer, doi mânji de nici 4 ani, probabil. „Stai departe, mai departe”, zice o mămică. „Stai departe, n-auzi?” zice și un copil către celălalt.

Și mă-ntristez.

La atâtea restricții cu care ăla mic trebuie să crească se mai adaugă una. Una grea, mai apăsătoare ca toate. Aceea a solitudinii.

Mai am un pic până la micul „market” de unde cumpăr pâine. Încă juma de bloc și-un semafor. Mă opresc la piciorul semaforului, e roșu. Știu, nu trece nici-o mașină, aș putea să fac și eu același lucru ca cei doi-trei care au ignorat interdicția și au traversat. M-am gândit, însă, că e o bună ocazie să dau un semnal. Dacă măcar unul dintre cei care văd și-ar însuși mesajul ar fi grozav. Vedeți voi, le-aș spune cu vorbe, știu că pare inutil și de-a dreptul stupid să pierd vremea la semafor câtă vreme nu-i mașină nici  de leac dar, oameni buni, nu de semafor e vorba ci de regulă! Obișnuiți-vă cu ideea că regulile nu se referă strict la persoana voastră, la modul vostru de gândire și de reacție la situații punctuale. Regula este suma unor factori, concluzia unor analize care protejează interesul general. Și acest interes general, vă jur, nu vă exclude pe voi, chiar dacă în unele situații puteți să credeți că aplicarea, respectarea acesteia nu are sens.

Treziți-vă, azi respectarea regulilor este, la modul propriu, vitală.

Stați la semafor!

Ștefan,

29.03.2020