Covidul și pelerinajul

Cum bine știți, pe la noi oamenii trec prin situații când își fac cruce. Cel mai des mecanic, fără participare. Trece omu’ pe lângă o biserică, iese din starea de mergător fără gânduri și migrează instinctiv în starea de credincios în cele sfinte. E ca un fel de transă bruscă care antrenează un reflex. Credinciosul deșteptat brusc desenează la repezeală, eventual de două-trei ori,  două linii, una relativ verticală și una aproximativ orizontală. Într-o analiză detașată, ca observator neimplicat, poți evalua amploarea credinței individului după distanța dintre punctele cardinale. Sigur că ar fi un demers hazardat și, la o adică, subiectiv. În fond, dacă nu cumva ești vreun medium, bine-ar fi să te abții. Da’ cum bine se știe, toți avem păcate. Drept urmare și observatorul are o scuză așa că purcede la analiza trăirilor de dincolo de crucea mecanică. În mintea lui, a celui care bagă de seamă, o cruce subdimensionată e fără sens. Poate gândi că nu denotă credință sinceră ci mai degrabă teamă. „Da’ dacă o fi adevărat?! Mai bine îmi iau o rezervă!”

Alta e situația cu desenul larg și capul plecat. Smerenie și reculegere. Chiar de-or fi 10-15 secunde, taman cât să treacă de gardul bisericii, tot îi destul să arate că el știe, crede, ba chiar nu se sfiește să arate acest lucru. Făcând un pas mic înainte, la o analiză comparată, observatorul găsește izbitoare asemănări între desenul larg al trecătorului smerit cu crucile desenate pe sutane de cei chemați în slujba Domnului. Nordul la mărul lui Adam, Sudul la brâu, Vestul la locul lui și Estul la inimă. La fel și la el, trecătorul credincios. Mă rog, observatorul a sesizat o mică diferență, unii dintre trecători  pleacă smerit capul privind vârful ciubotelor. La urma urmei bine fac, mai bine să se  asigure că nu dau în gropi decât să se aleagă, plini de evlavie,  cu vreo belea la gleznă.

Vă spun că e posibil ca observatorul să aibă unele frisoane la gândul că luarea în deșert e ditamai păcatul. Așa că ține să facă, pentru orice eventualitate, o precizare: referirile de mai sus și cele ce vor urma nu sunt despre numele Domnului ci despre ce-ai putea întrezări, dacă îți propui aroganța de a înțelege, ce-ar fi dincolo de gesturi. Ori ce denotă faptele de după ori de dinainte de gestul crucii.

Cel mai probabil, observatorul s-a pornit la observație observând (sîc) că marea masă a credincioșilor se complac în convingerea că e destul să afișeze simbolul și să clameze că ei cred. Adică, vreau să zic, observatorul are destulă imaginație ca să vadă un prezumtiv filmuleț de la Judecata fiecăruia, unde Judecătorul pune în balață de-o parte  faptele și gândurile și dincolo vorbele. Oare cât or cântări crucile? Cât un alibi?

Dar, cum bine se știe, Domnul iartă. Cine, cât ar fi îndreptățit să-l judece?

Observatorul poate fi deznădăjduit că Domnul făgăduiește iertare păcătosului care, cu câteva clipe înaine de trecere dincolo, se pocăiește.

Adică ce-l califică la iertare pe cel care toată viața a furat din munca altuia?

Ori cei pe care semenii i-au întărit în slujbe precum apărarea celor buni împotriva celor răi. Iar ei, conducători, apărători, sunt mai răi decât răii.

Pe cei pe care Domnul i-a chemat doar în slujba lui, ci nu a celor vremelnic stăpâni. Ori și mai rău.  Să spună adevărul ci nu să-l ocolească. Să se înalțe dăruind, lepădându-se de păcatul de tânji după avere. Cei chemați să ne conducă pe noi, păcătoșii, pe drumul cel bun.

Și alții, cei dintre noi fără dregătorii,  trăitori de rând în lumea croită de cei amintiți mai sus. Într-o lume în care gândurile albe și faptele bune se sufocă sub povara ticăloșiei și a minciunii.

Știi, Doamne, eu aș fi tentat să-i iert pe cei dintre noi nevinovați în cuget, dar care, în  inocența lor, au întărit temelia celor răi care conduc. Dar tare mi-e greu să înțeleg ce anume ar justifica iertarea din urmă a celui care a trăit în lumea noastră fără Tine, uitând, ignorându-și menirea. Ba chiar mai mult, folosind pervers dregătoriile de stat ori de suflet ca să se îndestuleze cu bunuri. Fără să le pese că la Judecata Ta sacul lor cu lucruri de laudă e gol?

Îi ierți și p-ăștia? Doar pentru că vor pleca spășiți fruntea și vor clama căință?

Din când în când sună clopoțelul bisericii către credincioși întru adunare la moaște. Ori la gura peșterii. Ori la sfințirea unei case mai mari ori mai mici unde sălășluiește Domnul. Mai abitir ca-n alte locuri, firește, pentru că toată lumea știe un adevăr simplu: Domnul este peste tot.

Nu-i de rău că sună clopoțelul. Nu-i de rău că din loc în loc noi, cei care rătăcim prin tina drumului cotidian, trebuie să mai uităm de griji și îndeletniciri prozaice și să ne întoarcem către o bisercă, către niște moaște ori la gura peșterii. Atâta timp cât acest demers e un îndemn către înălțare, către ce e profund bun.  Atâta timp cât semnul crucii și pelerinajul, unde-o fi el, e prilej de smerenie și credință.  Gândesc că e în beneficiul crediciosului, în primul rând. În ce-l privește pe Domnul ori pe Sfântul Andrei, de exemplu, mă-ndoiesc că ar fi mai puțin bucuroși dacă le-am aduce prinos de rugăciune de la biserica din cartier ori chiar de sub crucea din odaia noastră de acasă.

Dar, vezi bine, ar lipsi fastul. Câștigul în imagine. Ba gurile rele mai amintesc ceva de obol, habar n-am ce-or fi vrând să zică.

Acuma, o observație de la privitorul observator: orice întâmplare este initiată și se derulează grație unor cirmustanțe. Unele presetate de tradiție, cum ar fi calendarul pelerinajelor ca factor inițiator, altele neașteptate și de tot perturbatoare de-ar fi să vorbim de condiții punctuale. Cam cum ar fi o pandemie. La pandemie conducătorii se raportează diferit, în funcție de locul lor în schema de funcționare a societății. Chestiunile relativ concrete sunt diriguite de persoane care au competențe sufficient  de concrete. Destul de simplu și ușor de priceput, de drumuri se ocupă niște drumari (cu un șef competent exact pe felie), de ridicat clădiri se ocupă niște zidari (la fel, cu un șef…) de oblojit și combătut boli se ocupă doctori (și unul ori mai mulți șefi, firește).

La pandemie, din câte știu, drumarii s-au abținut să emită opinii. La fel și zidarii. Ba chiar și actorii, muzicienii și pictorii, cei fără competențe practice dar mustind de trăiri sufletești. Nimeni din zona asta nu a dat sfaturi, nu și-a arogat dreptul de a călăuzi norodul pe un drum ori altul. Poate pentru că au bunul simț să recunoască dreptul celor îndrituiți s-o facă. Medicii, biologii, cercetătorii din toată lumea. Cu atât mai mult cu cât nu e vorba de recomandări, cum ar fi  să ocolești un drum plin de gropi ori să treci strada după ce te asiguri. Nu. Aici cei care știu (cât știu) ne spun de-a dreptul că e o chestiune de protejare a vieții. Au și dovezi. Sigur, în virtutea faptului că oamenii sunt diferiți și NU în mod egal inteligenți și permeabili la argumente de bun simț, impun reguli. De acord, nu sunt perfecte, nu oferă garanții că vor salva toate viețile aflate la cumpănă. Dar, în circumstanțele de acum, măsurile impuse au potențialul de a o face pentru mulți dintre cei expuși.

Altfel stau lucrurile cu unii slujitori ai cerului ( recunosc că am omis intenționat un „l”, taman ca să dau greutatea care trebuie conceptului). Nici n-ar putea fi altfel. Se sumețesc în a clama credința ca argument indubitabil superior temerilor de moarte. Să fiu sincer, le înțeleg atitudinea. Au în spate nu atât suportul divin cât marea masa a celor care cred și nu cercetează. Furnizorii unui enorm capital de credit, animați de o uriașă și inocentă bună credință.

Așa încât unii care poartă vorbe ori câte unul dintre cei  înalți și aproape sfinți nu au nici  o reținere să clameze dreptul lor de a conduce procesiuni cu un număr cât mai mare de participanți. Regulile restrictive sunt abonimabile lucrături diavolești întru stârpirea fiorului creștin al neamului. Vor fi fiind conștienți că bună parte dintre cei care se vor îmbulzi, în bună tradiție, se vor căpătui cu Covid? Că unii vor muri? Că cei mai mulți vor duce virusul acasă și vor infecta și pe alții? Și alții vor muri?

Mă-ntreb, oare chiar cred, ei înșiși, că Domnul va face o minune anti-covid?

Ori nu le pasă?

 

Să știți că îmi asum fără rezerve dojenile blânde și plenar creștinești ale  purtătorului de vorbe bisericesc, oricine ar fi dumnealui. Are dreptate. Știu bine că scrie în cartea sfântă să crezi fără să cercetezi. Așa că, smerit și plin de nădejde că și ăst păcat va fi absolvit la grămadă cu ălelalte, fără număr câte-or fi, mă-ndrept spre icoană, strâng cele trei degete regulamentar și desenez două linii lungi.

În definitiv, știu sigur că suntem doar noi doi, cei care știm cât de profundă și curată  îmi este credința.

Eu și El.

 

Ștefan, 28.11.2020