Mi-a fost dat să aflu enunțul acela simplu și deplin în
înțelesul său la ceva vreme după ’90. Așa cum am descoperit multe alte lucruri
în firescul lor abia după ce ele căpătau sens. Enunțul despre care vorbesc se
referă la libertate și, dacă-mi este permis, libertăți. Pe vremea „de dinainte”
vorba asta nu însemna mare lucru. Dacă ați trăit vâltoarea, beția și traumele
lui Decembrie ’89 cu siguranță veți fi gustat din plin bucuria libertății. Eu
unul am plutit de-a dreptul atunci. Încet, încet, lucurile s-au mai potolit
iar perspectiva asupra multor factori
noi în viața noastră s-a așezat în diverse forme, unele firești, altele în
moduri inedite. Descopeream că mi-a fost dat să trăiesc o altă viață, cu alte
coordonate. Fundamental mi s-a părut, dincolo de multele aspecte noi,
libertatea. După beție aflam că „libertatea mea se termină acolo unde începe
libertatea altuia”. Nimic mai simplu,
nimic mai natural. Principiul firesc al coexistenței cu acel „altul”. Similar,
se aplică perfect și la ceea ce se cheamă drepturile individului.
Astăzi încerc să mă dumiresc cum funcționează acest
principiu de facto. Strict raportat la situația momentului, pandemia. Nu sunt
dintre cei care neagă existența virusului, nici nu cred că cineva, persoane sau
grupuri interesate în vreun fel, exagerează proporțiile fenomenului. Ba dimpotrivă, mă tem că ce e mai rău abia
începe.
Astăzi Curtea Constituțională a României s-a pronunțat
asupra dreturilor persoanelor care, nefericit, s-au infectat cu acest virus.
Știți despre ce e vorba, asimptomatici, purtători ai virusului și, ce e mai
grav, surse cu potențial major de infectare pentru alte persoane. Curtea a
stabilit că internarea acestor pacienți fără asentimentul lor nu este
constituțională. Prin urmare, dacă nu vor tratament și internare, sunt liberi
să plece. Pot prezuma că sunt șanse destule ca, dacă nu toți, atunci o bună
parte dintre ei să infecteze alte persoane. O discuție despre rata de
contaminare este inutilă, nu-i așa?