Ne învârteam pe lângă grătar după
cum bătea vântul.
Îi spusesem, încă nu e gata. Da’
el nu, „ba e gata, lasă că se mai încinge imediat, hai să punem carnea”. Eh,
grătarul bine făcut nu e cum se amăgește orice ageamiu, e un amestec de de
știință, analiză și, eventual, inspirație.
E nițică artă, credeți-mă.
„frate, crede-mă, dacă poți
ține mâna…”
„…deasupra grătarului înseamnă că
nu e gata!” mă întrerupe. Și râde. Eh, n-o să mă supăr acuma, hai s-o punem, dacă ții morțiș.
Și, uite, acum, pentru că nu era
încă momentul, grătarul ne agresează cu fum, ca o inevitabilă pedeapsă pentru
amatori. Ne mutăm din nou, închizând ochii și încercând să nu respirăm decât cu
spatele-n vânt.
Nu ne iese mereu.
Nu era deloc rea palinca aia.
Galbenă ca spicul, nici n-ai zice că-I născută din carnea albăstruie a
prunelor. Unge discret cerul gurii, desțelenește limba și face focul în
măruntaie. Cu timpul, tot gustând, orice-ai face se ițește o ceață la colț de gânduri și uneori e greu să zici din prima vorbele cu „l”. Ca paralelogram, de pildă.
Da nu-i bai. Noi tot vorbim de-ale noastre, bucuroși de zi festivă.
I-aș fi putut spune „conversație
la jar”. Dar nu știu cât de fidel aș reda esența. Nu jarul, micii ori pastrama
sunt esența discuțiilor la grătar ci gălbioara din butelcă. Adevărul e că nici
nu gătăm primul țoi că deja vorbele curg
mai fluent, ideile se nasc una după alta, ca o reacție în cascadă și, parcă,
fiecare simte nevoia să ridice nivelul discursului, treptat, cu câțiva
decibeli. Nu că ar face-o conștient. Nu, așa îi vine.
Da, abia acum grătarul e cum trebuie.
„dacă nu poți ține mâna deasupra…”
„Știu, lasă…”.
Expertul ascultă, miroase și
observă. Sfârâie ca la carte, se-nalță arome de Chanel de Bazna iar culorile
prind viață ca-n visele de duminică ale lui Tonitza.
Artă, cum ziceam!
Nu mai știu cine aniversa, el sau
eu. Nici c-ar conta.
În orice caz, până în anul ăla remarca
aia nici nu ne-ar fi trecut prin cap. An după an, discuția putea curge în
aceeași notă. Note, de fapt. Poate că aducătorul licorii gălbui ar fi detaliat
circumstanțele prin care a fost binecuvântat cu norocul să primească,
neașteptat dar binemeritat, visul
prunelor târzii. Aproape c-o beam cu evlavie, tăind vorbele, închizând ochii și
lăsând balsamul să lucreze. „Nici să nu gândești, zice, doar abandonează-te! E
chiar bucuria prunelor care și-au împlinit menirea, scăpate de coșmarul iadului
cu gem”.
Îl cred, aproape că le simt cântul
izbăvirii.
P-ormă am fi deșirat ghemul
amintirilor din mai știu eu ce sejururi. Cazări, drumul, ce-a fost de vis și
ce-a fost de jale.
Ce ne mai fac copiii, cât mai
suferim cu echipa favorită, cum să facem să ne mai ferim de agresorul numit
STAT.
Mă rog, diverse de-ale zilei,
de-ale vieții.
Trecem la al doilea țoi. Nu vă
imaginați vreo ploscă, e o slăbătură de nici 30 ml. Și tot vorbim.
Da, e sigur, jarul nu are nimic
de-a face cu discuția. Dar aș lăsa definiția așa cum mi-a venit, „discuția la
jar” parcă e mai bogată în sensuri. Sigur, o să spuneți că „discuția la țoi” ar
fi mai aproape de adevăr doar că ne expune la niscaiva judecăți neprietenoase.
Pe grill lucrurile par să intre
fix în faza aia în care ceafa oftează de plăcere și se cere afară, micii s-au
îmbujorat taman cât se cade iar pastrama e la fel de roz ca petalele florilor
în aprilie. Gata, restul discuției se mută la masă.
Protocolul discuției la o masa cu oarece
popor (de regulă de-ai neamului) nu e niciodată încălcat. Adică nu intrăm în etapa
a treia decât cu totul și cu totul accidental. Poate într-a doua dar și aia rar
de tot.
Cum nu știți etapele?
Păi să vă spun eu.
Etapa a-ntâia e când vorbește unu’
și-ascultă toți.
A doua e ca bisericuțele de doi, vorbește
unu’ și-ascultă ăla de lângă el.
A treia… vă las să ghiciți.
De-o fi să fie vreo aniversare
curge cu La Mulți Ani ca la televizor de Anu’ Nou. Se mai întâmplă, de pildă,
să ridice unu’ paharul și, cu ochii căutându-l pe sărbătorit, să-și bâigue cu
patos zicerea. După ăia Mulți Ani se leagă și urarea de fericire, sănătate și
d-astea optimiste din cale-afară.
Eh și, după ceva zeci de ani de
grătare și veselii la șpriț, când sărbătoream veseli încă o zi de naștere și se
cam epuizase subiectul simptomelor și schimbului de leacuri, se trezește
grătaragiul ageamiu să-ntrebe: „auzi, da io nu-nțeleg, ce mama naibii atâta bucurie
cu aniversările astea? Ăsta-i motiv? La urma urmei, am mai îmbătrânit cu-n an, …tu-i
de viață!”
Râsete, hăhăieli, „că bine zici”!
Doar seniorul bâțâie cu înțeles
din cap și ridică iar nivelul de optimism: „ești viu, mă băiatule!”
Ștefan,
15.01.2023
