sâmbătă, 2 decembrie 2023

Unde găsim oare 465 de români ca ele?

 

Oana Gheorgiu și Carmen Uscatu au reușit să mobilizeze mai mult de 350.000 de români și peste 5600 companii private împotriva Statului Sferă. Și au demonstrat că atunci când cei mulți iau atitudine și cred în ceva, atunci acel ceva prevalează.
Spitalul anti-Stat e gata.
S-a înălțat și trăiește.
Cred că, dincolo de uriașa realizare în sine, alegerea profilului acestui Spital a fost grozav de inspirată. Nu văd o altă alegere care să miște trăiri, sensibilități personale mai profunde decât sănătatea copiilor, ai noștri ori ai oricăruia dintre noi. Ce înseamnă asta? Ei bine, înseamnă că, o dată în plus, Doamna Carmen Uscatu și Doamna Oana Gheorgiu au demonstrat inteligență dincolo de evidenta perseverență.
La taifas cu Maia, pe canapeaua din sufrageria din alte zări taman când domnii de la televiziune stau de vorbă cu Doamna Oana Gheorgiu.
Aflăm că Spitalul este unul modern în toate cele. De la echipamente de tratament și sisteme auxiliare firești, până la concept general, funcțional și afectiv. Afectiv pentru că nu există tratament eficient pentru cancer care să excludă componenta de confort psihic al pacientului. Așa încât copilul aflat la tratament va beneficia de prezența mamei în spital și, pentru o stare de spirit cât se poate de pozitivă, va avea și spații de joacă și confort psihologic în interior.
Iată că se poate.
Altminteri „Dăruiește Viață”, gândesc eu, o fi însemnând mai mult decât Oana Gheorgiu și Carmen Uscatu. Nici că s-ar putea altfel. Probabil că și cei din rândul doi, trei și chiar mai din umbră ar trebui nominalizați. În ce mă privește, le trimit și lor gând de caldă recunoștință. Pentru multele ore de muncă, de disperare și, în final, de binemeritată bucurie că au contribuit la ceva uriaș.
Bravo vouă, oameni neștiuți!
Azi, la taifasul mai sus pomenit, încercam să pun lumină pe unele spuse ale Doamnei Gheorghiu. Da, Spitalul este utilat cu ce e mai bun din punct de vedere tehnic și merită medici și tehnicieni medicali de top. Radioterapia, de exemplu, e o modalitate de tratament medical care presupune nu numai medici buni ci, cel puțin în aceeași măsură, tehnicieni excepționali. Aflăm că în sistemul medical de stat personalul de acest tip este atât de prost plătit încât mie unuia îmi pare că acești oameni fac ceea ce fac din pură pasiune. Adică putem vorbi și la ei, ca și la medici, de vocație mai degrabă decât de o meserie. Dar cât de mult poate contribui dedicația prost plătită la calitatea actului medical?
Și, mă gândesc, oare nu de-aia fug oamenii cât ce pot să-și afle vindecarea în cele zări pentru că la noi prea sunt multe lucruri strâmbe? Din cele care, din păcate, ne scurtează zilele?
Mama măsii, am fi putut vedea emisiunea asta în sufrageria noastră!
Iată că Spitalul e gata.
A fost, înțeleg, o perseverentă luptă împotriva celor care se străduiesc să ne mențină idioți, bolnavi și obedienți. Firea și Pintea, prin natura poziției lor din acele momente, au fost cele mai vizibile dar, cum bine știm, piedici au tot venit din aceeași zonă a Sferei politice de Stat.
„Dăruiește Viață”, cu sprijinul tăcut al celor 350000 de oameni care au crezut, a devenit un simbol. Știți, Spitalul de Oncologie Pediatrică, nu este singura lor contribuție la sistemul medical românesc. Aruncați numai un ochi aici și veți avea o idee mai amplă.
Dacă au fost și oameni care au sprijinit proiectele lor? Fără îndoială că da! Doamna Gheorghiu pomenea de conducerea unității spitalicești în curtea căruia s-a clădit Spitalul. Cinste lor, zic, dacă au pus umărul la efort! Cârcotașii ar putea argumenta că o fi fost un oarece interes, câtă vreme ei se vor ocupa de conducerea noului Spital, la o adică. Eu, unul, n-aș da importanță prea mare cârcotelilor, în definitiv orice director de azi poate fi mâine un „fost”, așa-i?
De ce Statul Sferă pune tălpi la inițiative de acest tip?
Păi e simplu.
„Tupeiștii” care pot face un Spital (sau orice altceva care e cât se poate de vizibil și important) fără fonduri de la Stat și cu un buget de multe, multe ori mai mic decât costurile cu care Statul Sferă construiește obiective similare scoate în evidență esența, substanța pluralistă din care este construită structura acestuia: neputința, minciuna și furăciunile. Oh, era să uit, mai este remarcabila solidaritate în ale răului.
„Dăruiește Viață” e deja un simbol. Și imaginea unei speranțe. Încă nu e totul pierdut, atâta timp cât în România mai există oameni care nu fac totul doar pentru ei. Care au puterea să sacrifice timp, confortul personal imediat în favoarea satisfacției unui final fericit, al urmăririi unui crez.
V-ați gândit ce am putea face dacă acolo, în căsuța de pe deal, am înlocui cele 465 de momâi partinice, inerte și egoiste cu 465 de persoane care vor, știu și fac lucruri benefice pentru oameni? Extindeți ideea la toți cei care tot cer voturi și contribuțiile voastre la buget pentru cheltuieli tembele în proiecte prost făcute. Cum ar fi să-i înlocuim pe cei care dau azi legi fără noimă, legi modificate după trei zile, când li se arată că le-au gândit prost. Pentru că, nu-i așa, mi-e greu să-mi imaginez care sunt șansele ca niște incompetenți să emită judecăți pertinente,  valoroase, în domenii pe care le păstoresc nu pentru că ar avea competențe ci doar pentru că au merite de partid. 

Ștefan,
02 Decembrie 2023

vineri, 11 august 2023

Pe litoral, mai spre sud

 

Bate nițel vântul pe litoral, zilele astea. Ba, la drept vorbind, se cuvine să corectez: vântul bate de obicei pe litoral. De-ar fi să facă cineva o socoteală, tare mă tem că zilele potolite, cu vânt molcom ori vânt bleg spre deloc vor fi fiind câteva într-o vară. Vorbesc despre observații de concediu, că, doară, de ce s-ar obosi cineva să adăsteze altcândva decât când te poți arămi la soare la vreme de vacanță?! Alții decât de-ai locului, vreau să spun.
Așadar, subiectul scriiturii poate fi un gând, două, despre cum e vremea la ceas de vară prin Neptun. Ori Jupiter. Saturn, Venus ori Eforii. Ori nu neapărat despre vreme.  
Lâncezim pe terasă cu ochii-n salcâmi, e o adevărată pădure dincolo de gard. Numa’ ce-am gătat masa de vineri, prietenii noștri ne-au răsfățat cu o tocăniță de legume la ceaun, perfect potrivită cu o zi de post. În fine, nu despre dietă e vorba. Deși ieri, când se discuta meniul, a fost o opinie greu de combătut care enunța un adevăr binecunoscut: oricum ai da-o, cea mai bună legumă e tot porcu’!  
Aș putea să dorm pe terasa aia. Ca să știți, la câțiva metri e o adevărată pădure și, nu prea departe, dacă ciulești bine urechile, poți auzi glasul mării. Suntem în Jupiter, colț cu Neptun și la o aruncătură de băț de Venus. Vremea popasului de vară de câteva zile. În ce mă privește, e taman zona în care caut olecuță de liniște, o gură de aer fără noxe și câteva ceasuri cu bățu-n lacurile din Neptun. Dacă dă Domnu’ și avem noroc de o cazare decentă, înseamnă că putem trage un loz.
Eh, cum bine știți, „băieții buni n-are noroc!”. De data asta nu cazarea ne-a stat în gât ci vecinii ocazionali. Oameni fără inhibiții, gălăgioși la orice oră... lasă, inutil să descriu.
Acum nu suntem la cazare. Prietenii noștri locuiesc la un colț distanță și, desigur, suntem mai toată vremea la ei în curte. Acum rumegăm legumele pe terasă, bătând câmpii despre una-alta, în special despre abilitățile românilor de a fi gazde bune. Turisticește vorbind. Poate-om fi noi cârcotași dar e o părere aproape generală că e mult loc de mai bine.
Plăcințică vrea să mă pupe. L-am jughinit temeinic pe sub gușă, pe sub burtă și dă semne că, în ce-l privește, scărpinatul ăsta prietenos poate continua toată ziua. Dă frenetic din coadă și-și așază botul pe genunchiul meu. Cum mama naibii să-i reziști?
Gata, când discuția se lenevește e semn că e vremea somnicului de după prânz.
Viața-i altfel la trezire.
Fac inventarul în traista cu moșmoande. Mai am ceva boabe, un boț de mămăligă, taman destul pentru două ore de meditat cu bățu-n baltă și mintea hai-hui. Trag lângă lac, mă-nham la „utilaje” și verific malul. Sunt la Neptun, cum zisei, lacul cu nuferi e tovarășul meu de ani de zile. Trag un ochi de-a stânga, nu-i rost de pescuială acolo. De-a dreapta calea-i cam lungă până la primul loc de pescuit iar eu sunt cam încărcat cu  multe alea. Scaun și găleată, undițe și minciog. Nu-i bai, o scot la capăt.
Mă așez într-o zonă strategică.
La margine de câmp de nuferi, știu eu, e calea crapilor și potecuța carașilor. Tare-s mirat cum de-i liber bunătate de loc! Că nu-s singurul virusat, mai stau ca fraierii-n soare vreo patru, cinci bolnavi de baltă la zece, cinșpe metri distanță.
Habar n-au ce-i bun, îmi zic, și-mi așez atelierul. Poate-oți ști, marginea lacului nu-i vreo paragină mocirloasă, lăsată-n voia ploilor și-a buruienilor. Nu, nici pe departe. E frumos ticluită cu dale de beton, numa’ potrivite să deie turiștilor cei mulți, fără număr, cale comodă dinspre hoteluri și alte acomodări (sic!) spre marea cea Neagră și plaja ei cea de la Steaguri. Și, credeți-mă, ei tot curg, ba-ntr-o parte ba în ailaltă.
În vremea asta eu cuget.
Pe dinafară, vi s-o fi părând că omu’ care privește fix către pluta undiței o fi nițel tâmp ori, ca să fim mai blânzi, oarecum lipsit de inteligență.
Eroare! Omul ăla procesează atâtea gânduri cât nici cu mintea nu cuprindeți!
De la chestiuni de relaționare de vacanță cu ghiolbani fără cei șapte ani la soluții de criză economică iminentă, de la citit apa și intențiile neștiute ale peștilor la beleaua Inteligenței Artificiale, de la lumea nebănuită și tainică relevată de telescopul James Webb la observații care sar în ochi, colea, la câțiva pași. Mă refer aici la oameni de lângă noi și, concret, la cât spațiu ocupă majoritatea oamenilor ăștia în lumea care ne înconjoară. Mai clar, oare veți fi observat că mai bine de jumătate sunt binișor peste media de greutate de bun simț? Și-s tare blând când o spun, fraților. Sunt grași zdravăn!
Bunăstare? Hm! Parcă am unele îndoieli.
Știți ce-i trist? N-am văzut măcar o silfidă după care să întorc capul și să oftez.
Așa că mi-am văzut de ale mele. Crapii de ale lor, carașii destul de discreți. Mi-am dat seama că zilele astea se aplică o convenție bilaterală, eu privesc inteligent spre plute iar ei nu mă bagă-n seamă.
 
Ștefan,
11.08. 2023

miercuri, 12 iulie 2023

Statul Sferă

 

Au fost momente în care, mărturisesc, n-am mai putut continua să citesc știrile referitoare la azilele… tot caut un cuvânt care să le descrie, altul decât cele deja spuse, scrise, vorbite. Pentru că cele deja utilizate mi se par, pe măsură ce trece timpul și tot apar documente, mult prea ușurele.  Mă gândeam la „…abjecției umane” ori „ azilele lui Dante” (hm, pare neinspirat, ca un alint). Lagăr, Auschwitz, etc. 
Mă împrăștii în mai multe gânduri deodată.
Nici nu știu dacă voi reuși să fac ordine acolo, abia răsare unul că se ițește, intempestiv, un altul. Poate că n-ar strica să încep cu o concluzie, apoi să înșir argumente.
Ori să pun boii la jug mai întâi. Până la urmă, oricum e bine câtă vreme reușesc să expun tot ce mișună acolo unde se nasc gânduri.
Ne confruntăm, încă o dată, cu Statul SFERĂ.
Aș paria că am mai descris pe-aici, pe undeva, ce vreau să zic cu enunțul ăsta. Da’ nu-i bai, reiau.
Statul Sferă este organismul cocoțat bine mersi pe contribuțiile noastre cetățenești, bugetul, la o adică. Ba nu numai contribuțiile noastre ci tot ce înseamnă avuțiile naționale, veniturile din interior ori din afară. Caracatiță este deja un cuvânt consacrat și, desi uzitat până la epuizare, mă tem că, totuși, e termenul cel mai aproape de înțelesul corect.
De-ar fi să creăm o altă imagine, eu m-am gândit la sferă, acel corp geometric perfect, elegant, fără colțuri și asperități. Nu ai de unde s-o apuci. Imaginați-vă sfera asta plutind într-un câmp mai mult ori mai puțin amorf, frumos delimitat de hotarele noastre de la sud la nord și de la est la vest. Câmpul ăla cu de toate, țara „de la margine de mare / unde valurile fac noduri albe, ca o barbă nepieptănată de crai”. Țara cu bogății văzute și abia bănuite, cu oameni frumoși și buni… pardon, cu oameni de toate felurile, bună parte dintre ei suficient de neștiutori  încât să pună mâna voinicește la întărirea sferei. Ah, dar hai să încercăm să devoalăm oarece mecanisme ale sferei. La drept vorbind, nici n-o fi mare filozofie, Statul este exact ce sugerează enunțul, adică toate acele organisme declarativ organizate și funcționând în beneficiul oamenilor frumoși și buni… pardon! iar am dat-o de gard! Mă rog, niște milioane de oameni care au avut norocul să se nască aici. Sfera pe care-o văd eu este modelul de auto-organizare a Statului, cu tot ce ține de dumnealui, parlament, ministere, prefecturi, poliții, consilii de toate felurile, agenții, comitete și comiții, și altele, altele, altele, Domnul le-o ști pe toate! Dacă tu, cititorule, n-oi fi avut niciodată treabă cu niciuna dintre aceste tentacule ești, fără îndoială, un om fericit și cu mintea neagresată de interacțiunea cu Ei. Dacă, însă, într-o zi umbrită de ghinion, a trebuit să treci pragul uneia dintre ele, vei ști bine ce vreau să zic.
Din câteva nefericite ocazii am tras concluzia (fără effort, a venit complet spontan) că în manualul de funcționare a Sferei sunt statuate măsuri destinate exclusiv apărării membrilor proprii împotriva agresiunilor populației, acei oameni fru… ptiu, fir-ar! mă rog, oamenilor care se tot amăgesc că au drepturi cetățenești. Ăilalți, adică, v-ați prins, ăia din afara sferei. Că, uite,  am uitat să menționez un alt organ al Statului, unul atât de important încât chiar mi-e jenă că mi-a scăpat: Partidul.
Partidul e-n cele ce sunt / și-n cele ce mâine vor râde la soare…
Ei bine, Partidul este responsabil pentru dialogul cu, mă rog, oamenii.  Aburire, mai pe românește. Procedeul acesta este studiat, analizat, dezvoltat în laboratoarele Partidului astfel încât cei dinafară (a sferei, se-nțelege) să înghită, de preferință nemestecat, abureli fără substanță care să le dea impresia că și ei contează. Că au drepturi, că trăiesc bine, că doar cârcotașii dușmănoși nu recunosc viața bună în care se scaldă nația noastră. De-ar fi să găsim un loc în care se plasează Partidul, n-aș ezita să-l așez, seniorial, în centru. De-acolo se nasc toate cele organe și organisme care se așază, geometric, de jur împrejur, desăvârșind Steaua Morții. Să mă iertați, paralela s-a impus de la sine.
Tentacule eficiente, cu roluri complementare, ba apărându-se, ba atacând.
După cum știți, când și când câmpul mai mult sau mai puțin amorf generează câte-o undă de șoc. Se ivește, greu, îndârjit, câte-o revoltă care nu cedează. Sfera se apără cât poate, trage cu cele din dotare dar, mama lor, niște oameni cu adevărat frumoși și buni nu se lasă! Se zbat, ocolesc, se apără la rândul lor și, complet nepotrivit pentru imaginea Sferei, strădania lor clădește ba o clinică, ba un spital, ba alte cele din care Sfera nu poate. Ori nu vrea. Ori nu știe. Pentru că, am uitat să vă spun, Statul Sferă nu mai e de mult locul oamenilor competenți ci cuibul netoților, impostorilor, hoților dintre care, desigur, se aleg cei mai buni, Doctorii. Că doară vor ce merită, nu? „ vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi...”
Săracu’ nenea Iancu, oare de câte ori s-o fi tot răsucit de pe-o parte pe alta? 
Acuma, faceți o sforțare și gândiți niște Sfere mai Mici în burta Sferei cele Mari. Hai că nu-i greu! Cam cum ar fi Sfera Voluntari lângă Sfera București. Și multe, multe alte Sfere.
Oare v-am spus? Sferele, în cvasitotalitatea lor, se hrănesc cu bugete, terenuri și, în alt plan, cu noi înșine. Cu sufletul, viața și răbdarea noastră. Din ăstea din urmă Ei mizează pe primele două și, de vreo 30 și ceva de ani, le iese. Sug și sug și sug până ce se termină vlaga, și sufletul, și viețile noastre. Atât de mult s-au învățat cu procesul încât nici nu se mai gândesc cum ar putea fi dacă, doar dacă, ni s-ar termina răbdarea înaintea vieții.
…………………………………………
Cum vă imaginați Sfera Voluntari?
Nimic original, dacă mă-ntrebați pe mine. Un element central, definitoriu (ghici cine-o fi?) și niște tentacule cu rol executiv. Deasupra, firește, Partidul. Nu fiți naivi, e încă valabil, Partidul e-n toate. Sfera Voluntari, Mica Stea a Morții, trage acum cu tot ce are. Chiar și cu petarde, mai penibile decât penibilul.
Despre zbaterile și vehemența Micii Sirene Blonde cred că ar trebui dezvoltat un capitol separat. Desi nu am nici un dubiu că apărarea Pandele-Firea, disperata lor apărare, ascunde spaima că lucrurile ar putea merge mai departe decât sunt în momentul de față. 
Nici nu mă întreb câte „schelete” or avea ci, mai degrabă, unde le-or fi îngropat.
Altminteri, dacă mă siliți s-o spun, tare mă tem că toate anchetele se vor încheia cu o urecheală părintească și, cel mult, cu o scatoalcă educativă după ceafă: „de data asta te iertăm da’ promite că altă dată nu mai faci!”. 
Că doară să nu uităm cine face anchetele. Ăia care până mai ieri sufereau de cataractă și blândețe maximă.

 

Ștefan,

12 iulie 2023

luni, 19 iunie 2023

Terapia bunului simț

-Bună ziua, îi zic.
Omu’ studia atent o hârtie, talonul unei mașini mai exact. Absorbit de treaba pe care o făcea, intrarea mea părea că l-a deviat de la acel proces mental adânc și, fără îndoială, important. Așa că a ridicat privirea pe sub sprâncene, nu știu dacă vi-l imaginați, n-a ridicat capul decât vreo 4 grade. Genul ăla de privire pe dedesupt  care trebuia să-mi dea de știre că-l cam deranjez.
N-a răspuns la salut, a schițat numai o înclinare de vreo 2 grade din alea 4.
Eu am lăsat să treacă vreo 2 ori 3 secunde, să-i dau omului timp să ajusteze tendința asta de comportament superior-agresiv. Răgazul n-a avut efect, reacția lui n-a fost un răspuns decent la salut ci doar a născut următorul pas al interacțiunii.
-Da, zice omu’, ce este?
Cred că ar fi mers și un semn de exclamare după cel al interogării pentru că n-a fost o întrebare și-atât, cum ar fi „îți place șaorma?” ori „da’ tu câți ani ai?”. Nu, era în tonul interpelării și o componentă care trebuia să-mi arate din capul locului care e raportul dintre noi. Adică ar trebui să am o treabă mai importantă decât cea în care este el introdus cu totul și, oricum, să nu am dubii, el e persoana care mă ajută iar eu sunt persoana care are nevoie de ajutorul lui. Asta pune lucrurile într-o relație de boier contra slugă, de individ care poate versus celălalt lipsit de puteri, de tip tare contra ăluilalt care-i vai de capul lui. Mă rog, într-un fel, transmite informația că el e deștept iar eu cam tâmpit.
De cele mai multe ori primul meu impuls e fix ca-n fizică, știți voi, aia cu acțiunea și răspunsul pe măsură. Tot de atâtea ori îmi reprim tendința de a-l pune la punct printr-o mârlănie mai groasă decât a lui. S-a văzut că, fiind domeniul lui, e greu să-l bați. Așa că îl privesc drept în ochi, adopt intonația  și atitudinea de individ educat și cu bun simț și-i expun, civilizat, chestiunea. Cum mă așteptam, omu’ nu-i pregătit pentru zona decentă de dialog așa că aplombul lui se diminuează, ba chiar ridică destul capul cât să mă privească direct. Mai mult, în răspunsul său ulterior a făcut destul loc la o anumită bunăvoință cât să dea conversației o notă de dialog firesc. Păi așa da! gândesc satisfăcut. Mi-a plăcut să cred că, dacă a fost o confruntare, l-am dovedit. Am 1 la zero.
Nu mi-a fost prea greu, cunosc binișor genul, e categoria de atitudine încadrabilă în ceea ce numesc „sindromul portarului de la spital”. Îl știți și voi, fără învoială, e nenea ăla care-i privește superior pe toți cei care trebuie să treacă de postul lui de gardă, nevoiți fiind să-i explice unde merg și de ce. Nenea, pe care nu-l putem suspecta că-i din cale-afară de educat, privește depreciativ pe oricine și le transmite neechivoc pe ce poziții se plasează fiecare în acest raport conjunctural. Doar că acolo, în umbra cabinei de la poartă, de cele mai multe ori lucrurile se reglează cu o șpagă.
Doar vreo oră mai târziu, când încă nu-mi trecuse de tot euforia succesului, iacătă-mă-s într-o altă minunată situație să aplic același tratament unui alt bolnav de grobianism. Scena: parcare de hipermarket. Personaje: el, pitecantrop la volanul unei mașini de mașini staționată-n drum și celălalt, un nene în uniforma celor care fac pază pe-acolo.
Și, mai pe la mijlocul acțiunii, domnul Eu.
Paznicul îi atrage atenția pitecantorpului că nu are voie să staționeze pe calea de acces auto, „sunt locuri goale în parcarea gratuită, slavă Domnului!”
Pitecantorpul n-a părut să aprecieze sugestia paznicului așa că a răspuns într-o manieră specifică personajului pe care-l joacă și trăiește zi de zi. Ripostează prompt cu o trimitere la morții paznicului. Paznicul, descumpănit, nu prea știe de unde să apuce situația așa că-l întreabă de ce-i vorbește așa, că el i-a vorbit civilizat.
„De p... mea și morții mă-tii, dute-n ...” zice pitecantropul, și, de-ar fi să fiu mai exact, ar trebui să mai umplu cam un rând și jumătate cu puncte-puncte.
În faza asta a poveștii lumina cade pe mine, presonaj care intră-n film fix la punctul culminant și taman ca să rezolve tărășenia.
„Omul ăsta, îi zic pitecantropului arătând spre paznic, își face doar datoria”.
Imaginați-vă scena, eu calm privindu-l în ochi pe interlocutor, vorbind cu tonul liniștit și liniștitor, al celui sigur pe el. Atitudine verificată, aplicată cu succes pe creierii multor sărăcuți agresivi.
„Așa e în slujba lui, consemn că nu staționeze alte mașini decât cele autorizate...”
Nu apuc să termin.
Nu-i nevoie să vă explic. După cum știți, nu întotdeauna terapiile aplicate bolnavilor au efect pozitiv. Ei bine, n-a mers. Am ieșit din scenă cu certitudinea că, uneori, tratamentul ăsta cu extras de bun simț și decență nu face decât să amplifice delirul grobian al omului din cavernă.
Dezamăgit, firește, mi-ar fi plăcut să am un scor bun azi.
Nu mi-a ieșit decât un 1 la 1.

 

Ștefan, 19 iunie 2023 

sâmbătă, 10 iunie 2023

Vacanță

 

Asociată definitiv cu starea de bine. Aș plusa zicând că e chiar starea de bine valorizată maxim, dacă mă-țelegi, pentru că vor mai fi fiind și alte împrejurări în care ți-e bine.
Mă încearcă tentația să nuanțez intensitatea stării. Am putea discuta de  „nu-i rău”, „binișor”, „bine” spre valori gradual ridicate cum ar fi „mai bine”,  „foarte bine” ori „tare bine”. Când ai noroc, poți zice că trăiești stările de tip „excelent” ori „nemaipomenit”.
N-am mai scris de mult despre vacanțe. Odinoară o făceam pe un site dedicat, încercând să redau cât mai fidel informații care ar fi putut folosi și altora. N-am mai făcut-o, motive personale, nu e important.
Revenind, starea mea de bine, indiferent de nuanța valorică enunțată mai sus, e legată primordial de „acasă”. Adică, vreau să spun, acel motto pe care l-am desemnat ca fiind deplin relevant pentru această pagină de web nu este deloc un enunț gratuit.
„...acolo unde sufletul tău se așază confortabil în el însuși”.
Inițial m-am gândit să scriu în aceeași manieră în care o făceam de obicei. Despre vacanțe, vreau să spun. Zugrăvind așteptările, frigurile pregătirilor, cumpărături ori stors creierii ca să evităm regretele că am uitat ceva acasă. Apoi „mi-a trecut”. Mai bine lasă, mi-am zis, o să te pierzi în detalii care-s fără importanță raportate la ce vrei să spui cu adevărat.
Să ne înțelegem, poate că v-ați prins deja, ce urmează e un elogiu. O valorizare personală pe care, din perspectiva locurilor în care mi-am petrecut vacanțele de-a lungul timpului, e cu adevărat unicat.
D&P House. Thassos, Chrysi Ammoudia.
O găsiți, de-o fi să fiți curioși, pe diferite site-uri de profil. Sunt nițel nehotărât, oare cum s-o descriu? Descrieri și poze veți găsi și pe site-uri. Numai că celui care nu a fost încă aici și nu a cunoscut gazdele, Perita și Dimos, informațiile de acolo nu-i vor spune mai mult decât alte informații de pe alte pagini similare, cu alte oferte de găzduire.
Prin septembrie anul trecut mi-am zis că D&P House e un loc numai bun să petrec acea săptămână de vacanță de final de vară. Pozele arătau îmbietor, prețul nu era deloc rău. Părerile „foștilor” (știți ce vreau să zic) erau, toate, laudative. Și uite-așa am trăit o experiență de vacanță pe care intenționez s-o repet, dacă am noroc, mulți ani de acum încolo.
Locul ăsta mă încarcă pozitiv. Sentimentul că sunt acasă e covârșitor.
Dar nu e numai locul. Nu e numai spațiul. E modul în care gazdele au imaginat că pot încălzi sufletul celor care le trec pragul prin amenajări și dotări.
Dar dincolo de toate astea este căldura. De fapt, vă asigur că raportul relațiilor dintre ei și oaspeți depășește cu mult cadrul turistic. Veți simți, din primul moment, că veți fi primiți ca prieteni dragi pe care i-au așteptat cu nerăbdare. Și uite de-aia m-am grăbit încă de acum un an să rezerv o perioadă pentru acest an. Ba chiar două, că n-o fi foc!
„ok, îmi zice Perita. Când să fie?” „Păi tot septembrie, zic, că e timpul din an în care vremea e perfectă iar apa mării încă destul de caldă”.
Surâde afirmativ, la fel gândește și ea.
„Bun, zic dar de n-o fi să pot ajunge, cu cât timp înainte trebuie să te anunț?”
„Nici un timp, zice, nu poți veni și gata!”
„Păi... bâlbâi eu, nu trebui să știi și tu, să disponibilizezi intervalul pe site?” „Nu-ți bate capul zice”.
„Cum adică?”
Dă din mână minimizând, ca să-mi fie clar „So, what?! o să rămână o săptămână liberă, nu e important”.
Așadar, de-o fi să vă placă ce-mi place și mie, adică un loc ca acasă și gazde prieteni calzi, pe lângă o zonă de vis, atunci D&P House din Thassos, Chryssi Ammoudia este locul ideal. E de bine în grad de „nemaipomenit”.
O precizare: să nu încercați să rezervați primele 10 zile din septembrie. E tabu!

Ștefan, 10 iunie 2023


vineri, 14 aprilie 2023

Printre oameni, în autobuz

 -          ...că io i-am spus dă ’eri, ăăă, de-a...seară ne’esti-mi, ăăă, treb’e să fii deștept, dreacu, că-i plină lumea de tâmpiți!! 
Vorbele-i ies nițel poticnite însă tonul e al unui om convins că tot ce spune e plin de miez. Ba mai mult, e peste poate de inteligent. Ca mai toți cei aflați temporar ori aproape veșnic în situația lui, simte că abia acum adevărurile îi stau la îndemână. Plutește un nor de jur-împrejur, motiv pentru care ăilalți iau ceva distanță. Pe bună dreptate, damful individului nu încurajează pe nimeni să stea aproape.
-          ...i-am zis, păi știi tu ce-o să fie mâine în supra...supre.. aia...market?
Tanti care i-a căzut victimă privește intens pe geam. Autobuzul nu-i prea aglomerat dar nici pe departe gol. Aș zice că-i atât de plin cât poate fi pe la ora 3, poate 3 jumate după-amiază.
-          Nene, da’ nu poți să te ții? e revolta unei puștoaice mai îndrăznețe care-l admonestează  pe amețit. Nu vezi că deranjezi pe toată lumea? Vezi-ți d-ale tale și lasă lumea-n pace!
-          Hîc! las, las... da’ ce fac?! mai mormăie ceva fără înțeles și trage mai abitir de agățătoare.
Pentru o vreme pare concentrat pe echilibru dar, firește, nu-l ține mult. Drept e că nici șoferul nu ajută, o fi la orar și nu tândălește pe drum. Așa că echilibrul individului e afectat de amândoi factorii, șprițul de dinainte și slalomul de-acum din trafic. Hîc! sughiță iară și cercul se mai lărgește nițel. Că nu-i doar damful, dacă mă-nțelegi, e și protecție, poți să știi cât mai ține ăla consumația înăuntru, Doamne feri?! Acu’-acu’ te pomenești c-o externalizează!
Se eliberează un scaun, unul dintre cele duble. Omu’ se precipită satisfăcut și-l ocupă. Are o tovarășă de loc între două vârste care, pare-se, e prea obosită ca să renunțe la scaun ori, cine știe, o fi călită de-acasă și o beție de nivelul ăsta n-o dezechilibrează.
-          ... am fost cu un to’arăș, ăăă, nu-l mai văz’sem de fro șapte-opt ani. Pauză, pare să socotească și vine apoi cu precizări: ba mai mult, că abia se măr’tase fi-mea, stai... cre’ că zece...
Doamna antrenată nu pare interesată, așa că omu’ atacă direct.
-          Da tu de unde vii?
Doamna se-ntoarce pe jumătate spre el, nițel ofuscată, nițel amuzată. Ne-așteptam cu toții la una din două, ori îl ignoră ori îl tamponează dur, poate-l descurajează.
A ales a treia.
-          Păi nu mă vezi? Obosită, trei sacoșe la picioare, de unde-aș putea veni? De la dans?

Pauză pentru efect.

-          De la muncă și cumpărături, că mâine-poimîine e Paștele, nu?

-          Aha, păi nu i-am zis io ne’stii, tre’ să fii deștep’ că proști e peste tot! I-am zis aseară, ăăă,  mâine io mă duc la supra... sur.. aia, market, da’ nu mă duc ca prostu la 11 ăăă, mă duc chiar când deschide. Tre’ să fi’ deștept!

Clatină cu înțeles din cap apoi îl lovește o revelație: „nuu! Nu când s-a măr’tat fi-mea... ăăă, când s-a măr’tat fi-sa! Iote, cre’ că-i zece ani pă puțin.”

Mai sughiță odată și, pentru o vreme, se  uită pe geam.

-          Păi când ieși la pensie? zice reluând dialogul. Mai ai? Iote și mata laa... anicipații ăia, cum să zic, ăștia de tot iese înainte... da’ unde lucrezi?

Doamna tace.

Omu’ bâțâie iară din cap, ai zice că a descoperit iarăși un adevăr dacă nu cumva o fi doar o dificultate obiectivă de a-și ține dovleacu’ ferm.

-          ...aaa, de la supra...supre... aia market zici că vii? păi și io... ai dreacu’ tâmpiți! m-am dus fix când au deschis ăia... ce să 'ezi, lume puhoi! I-am zis ne’estii, soro n-o să crezi câtă lume... la ora aia! Bă, da’ proastă lume! ...n-ai loc de idioți!

De la o vreme tace.

Nu mă pot abține și întorc capul, doar atât cât să-l zăresc moțăind. Doamna a pus o sacoșă între ei, nu strică o protecție.

Am coborât unde aveam de coborât. Omu’ a rămas pe locul lui, legănându-se ba în față, ba în lateral, ba căzând în somnolență, ba tresărind din moțăială, enunțând câte-un adevăr decisiv.

-          ... zece? pă puțin... da’ proști mai e unii... 

 

Ștefan,
14.04.2023

duminică, 2 aprilie 2023

Alți speciali, la semafor

 

Mă-nvrednicesc, de câteva ori pe săptămână, să ies la ceva „mișcare” primprejur. Nu vă-nchipuiți că e vreo chestie doldora cu  atribute sportive, fizice. Singurul lucru cu care mă pot lăuda, în afară de ieșitul din lâncezeală, e că nu mă plimb lălăit. Știți voi ce spun, încerc să țin un pas alert că alergatul nu-mi e chiar la-ndemână. Zice-se că plimbarea de genul „grăbit” e taman nimerită ca să-ți activeze mușchi și funcții cu oarece importanță în organism.  Aș putea trăi bine mersi și lenevind dar lumea zice că mișcarea îți prelungește viața. Personal, aș putea fi de acord dacă plimbarea asta nu s-ar produce în mijlocul unui oraș îmbâcsit de praf și exces de noxe de tot felul. Că doară miile de țevi de eșapament scuipă ce au de scuipat fix la nasul nostru, cum bine se știe. Așa că, judecând drept, tare-aș opina că aș fi mai protejat de mizerii stând relaxat în fotoliul din sufragerie. 
În fine, hai să zicem că, totuși, plimbarea e un câștig.
Tot câștig ar putea fi veșnicile polemici pe care le port cu partenerul de ieșeală. E o stare interesantă de lucruri, eu, cum bine mă știți, nu mă dau în lături să am câte o părere despre orice. El, că nu v-am spus încă, a ajuns la limita de sus de suportabilitate așa că orice-aș zice eu despre orice, el e „de invers”. 
Eh, nici n-aveam de gând să vă vorbesc depre asta, fir-ar să fie! Trebuie să mă mai controlez, nu-i deloc benefic să bați câmpii decât dacă vei fi având de zis ceva cu miez la final. Altminteri vânturi apa prin ciur doar de dragul vorbelor! 
În fine, să trecem...
Azi ne-am pus de acord cu privire la vreo două subiecte. 
Primul a fost că Iordănescu cel mic de la Naționala cea mare a găsit o mărgică. Ba, dacă ne gândim bine, chiar două. Lucru pentru care el și unii dintre băieții din echipă sunt mândri precum găina babei. De fapt, eu și opoziția am ajuns la concluzia că fotbalul nostru, ăla care a trăit vremuri atât de frumoase nu cu mult timp în urmă, suferă, încet dar temeinic, o involuție ca de la cal de curse la gloabă de ham. Și, după o analiză adâncă și plină de miez, amândoi l-am scutit pe vremelnicul antrenor al Naționalei de vina exclusivă a degradării fenomenului fotbalistic de pe la noi. Mă rog, discuție lungă și largă. Nu mă dau în lături de la o șuetă cândva, de-oți fi amatori.
Al doilea lucru la care am bătut palma, consensual, s-a petrecut fix pe drumul de întoarcere, la o intersecție. Semaforizată, ca să știți. În trei timpi. Adică, mai clar, banda a treia de lângă ax e pentru cei care așteaptă să facă stânga iar semaforul e setat într-o a treia fază de permisiuni. E complicat cum am explicat? Sper că nu, altminteri ori eu nu-s destul de inteligent ori voi nu sunteți în cea mai bună formă.
Ei, și uite cum stăm noi cuminți pe trotuar, așteptând verdele să traversăm. Regulamentar, pe zebră, se-nțelege.
Filmul:
Puhoi de mașini vin din stânga și se varsă către înainte, așa cum e legal și corect. Noi bâțâind de pe un picior pe altul. Acolo, pe banda a treia, cum vă spuneam, șir gras de mașini așteaptă timpul trei al semaforului, ăla care le dă voie să meargă în drumul lor, adică la stânga. Pricepeți, da?
Ei, și uite-l pe el, „specialul de trafic” din B-666-YIY. Mnealui conduce un SUV negru botezat într-o cristelniță specială cu (numele) numărul de mai sus. Iată, așadar, atribute suficiente ca să pricepem cu toții că lui nu i se aplică de-a valma și riguros regulile după care trăim noi ăștilalți, comuni și banali. Nu, el e în altă clasă, aceea care se bucură de unele ajustări la restricții și bonusuri de la viață.
Mnealui, cum s-a văzut numa-ndată, voia să facă stânga doar că nu-i conveneau condițiile de fapt. Pe banda aia, pe care ne-specialii banali se încolonau conștiincios, se adunaseră prea multe mașini după gustul lui. Așa că se angajează pe banda doi, „mimează” că ar merge drept înainte, depășește astfel întreaga coloană de pe banda trei, depășește chiar și zebra pietonilor și se poziționează voinicește în pole-position așteptând verdele pentru stânga. Precis, dacă ar fi permis un control mai intim, s-ar constata că mnealui e dotat cu două ori chiar trei perechi de ouă. Ori, dacă nu el, atunci tac-su.
Ei bine, io și opoziția ne-am pus de acord să inițiem o petiție printre ăștia de-alde noi, banalii. Propunem un proiect de lege care să permită unui număr maxim de patru (4) participanți la trafic, banali, depășiți cu tupeu și maximă nesimțire în situații de acest gen, să coboare din mașini echipați legal cu câte-o bâtă dintr-un material adecvat și să remodeleze dizainul bolidului special al posesorului de două-trei perechi...
Putem accepta amendamente, firește. E posibil ca unii oameni să observe că nu bolidul se face vinovat de nesimțire ci cele două-trei perechi de...
După ce am epuizat discuția despre caz până ce subiectul se diluase destul, ne-a venit în minte o chestie care ne scăpase.
În intersecția aia sunt montate puzderie de camere de luat vederi! Puneți voi ghilimelele, n-or fi puzderie dar, în context, sunt atât de multe încât mi-e greu să cred că o muscă s-ar încumeta să treacă pe roșu și să nu fie observată pe înregistrări. Și-atunci io și opoziția am reușit să reîncălzim subiectul, întorcându-l pe câteva părți.
Prima parte – oare care ar fi rolul acestor camere? Sunt puse acolo ca să ce? Doar ca să fie cheltuiți niște bani de-ai mei, ai tăi, ai celor mulți, bani publici adică? Derivație la subiect, știm noi cum se cheltuie banu’ public... și să te ții discuție pe temă adițională!
A doua – oare camerele astea, puse ele în sistemul specific, oferă imagini întru înregistrare? Dacă da (că așa s-ar putea crede) la ce-or servi oare acele imagini?! Paranteză „crezi că se uită cineva la ele?” întreabă opoziția.
A treia – parcă ieri-alaltăieri ne-au scos ochii alți „speciali”, legiutori de felul lor, că astfel de nesimțiri tupeiste (nu cred că-i pleonasm da’, chiar de-o fi, lasă-l așa, sună binișor) vor fi amarnic pedepsite, stai că le arătăm noi lor! Iote taman prilejul potrivit s-o facă. 
„Mai zic odată, crezi că se uită cineva la filmele alea?! zice opoziția. Și, dacă s-o uita, crezi că n-or avea și ei grijă să bage de seamă cine-i personajul? Că, vorba aia, nu te-apuci să dai cu pietre-n câine decât după ce afli cine-i stăpânul, nu?!” 
„Eh, zic. Atunci, dac-așa stă treaba, io zic că se aplică propunerea de proiect de lege.”
Aferim! 

P.S.

Vă veți fi dat seama că scrierea de mai sus e doar un pamflet.
Cum e bine știut, aici vin în vizită doar oameni extrem de inteligenți și am deplină convingere că veți fi priceput, nici vorbă ca între mine și partenerul de mișcare să fie vreun dezacord...

 Ștefan,

02.04.2023

miercuri, 8 martie 2023

Dulăul în țara Justiției dubioase

 

Adu-mi aminte, de ce ieșeau zeci de mii de oameni în piață acum câțiva ani?
Ah, da, revolta omului ne-special împotriva siluirii justiției. Atunci trăiam un fel de mândrie că eu, ei, cei care ieșeau seară de seară în piață erau cetățeni care n-au mai suportat tupeul, aroganța și s-au opus tentativelor unei clase ticăloșite de a fura legal.
Nici acum nu știu dacă finalul revoltei a fost un succes al cetățenilor ori doar o iluzie a victoriei.
Pe măsură ce trece vremea, mă încearcă tot mai mult sentimentul eșecului. Pare că, la momentul de atunci, ăia cu musca pe căciulă și rahat pe tălpi au ajuns la o concluzie care, din perspectivă, seamănă cu râma din cârligul pescarului. Și-au zis că cel mai potrivit e să zică cum vrea mulțimea și să facă exact cum vor ei.  
De unde văd eu (și, drept să zic, nu m-am strofocat să fac analize temeinice, doar ce mi se pare că văd fără efort) Doamna Justiția e cam perversă. Pare că-i place să fie siluită din când în când. Dacă n-ar fi un concept abstract ci o doamnă oarecare, aș zice că-i treaba ei, s-o fi săturat de modalități clasice, banale și plictisitoare și-o vrea și ’mneai oleacă de divertisment deviant. Uite-acuma mă gândesc, poate chestia aia cu legatul la ochi o însemna altceva decât ni se servește nouă. Oricum, cu basmaua pe ochi, nu-i de mirare câte năzdrăvănii se pot petrece pe din dos.
Altminteri, în dosul conceptului s-au ițit măcar două rămurele: dreptatea pentru căței și justiția pentru dulăi. M-aș mira să trebuiască să detaliez, fac pariu că, dacă tot sunteți aici și citiți scriitura asta, clar că sunteți mult mai inteligenți decât ăilalți, care n-o citesc.
Drept urmare, se dovedește că dulăul Oprea e cât se poate de nevinovat.

sâmbătă, 4 martie 2023

Permisiuni

 

Cred că am mai scris pe-aici, pe undeva, despre protecția datelor personale și pseudo-legislația care ne ferește de indiscreții și furt de date din dispozitivele proprii.

Că telefonul, computerul din casa omului ori alte dispozitive cu funcții similare sunt cât se poate de personale cred că e inutil de demonstrat. La fel de inutil este o argumentație care trebuie să demonstreze că tot conținutul unui astfel de dispozitiv este bun personal, fiecare dintre posesori având drept inalienabil la proprietatea și confidențialitatea datelor conținute.
Accesarea fără acceptul proprietarului este, presupun, ilegală.
Accesarea cu acordul acestuia este, firește, permisă. 

Deunăzi m-am crucit iarăși.
Ia priviți:

Se afișează permisiunile pentru toate versiunile acestei aplicații.

Această aplicație are acces la:

Identitate
•             găsește conturi pe dispozitiv

Persoane de contact
•             găsește conturi pe dispozitiv
Locație
•             locația aproximativă (bazată pe rețea)
•             locația exactă (bazată pe rețea și GPS)
•             accesare comenzi suplimentare ale furnizorului locației

Telefon
•             citește starea și identitatea telefonului

Fotografii/Media/Fișiere
•             citește conținutul stocat pe USB
•             modifică sau șterge conținutul stocării USB

Stocare
•             citește conținutul stocat pe USB
•             modifică sau șterge conținutul stocării USB

ID dispozitiv și informații despre apel

•             citește starea și identitatea telefonului

Altele

             primire date prin internet
•             vizualizează conexiunile la rețea
•             creează conturi și setează parole
•             împerechează gadgeturi Bluetooth
•             accesează setările Bluetooth
•             acces deplin la rețea
•             citire setări de sincronizare
•             rulează la pornire
•             controlează vibrarea
•             împiedicare intrare dispozitiv în repaus
•             activează/dezactivează sincronizarea” 

Dacă mă-ntrebi pe mine, această aplicație are acces la toate cele care se găsesc în telefonul tău. Odată instalată, ți-ai dat acordul să împarți informațiile de pe telefonul tău cu, bănuiesc, furnizorul aplicației. Benevol și în total acord.
Eu voiam doar să plătesc parcarea pe un loc public în București. Mi-am luat seama. Am bâjbâit vreo douăj’ de minute până am găsit o bucățică de trotuar liberă între alte două mașini.
Ca să știți, aplicația pe care am refuzat s-o instalez este „Parking Bucuresti”.
Bineînțeles, este gratis pe App Store.
Informațiile de mai sus, care detaliază permisiunile pe care utilizatorul le acordă instalând aplicația, nu sunt la vedere ci sunt ascunse în dosul unui buton.
Apropo, câți dintre utilizatori se obosesc să verifice lista de permisiuni avizate implicit la instalare?

Ștefan,
04.03.2023

vineri, 17 februarie 2023

Viața dulce de la Stat și Omul Altfel

 
Au fost demarate cercetări.
Știți voi, uneori natura se plictisește de șabloane și o mai ia razna. Ne mai minunăm când auzim de câte-un vițel cu 5 picioare, câte-un pui pe bătătură cu două capete, ocazie cu care unii dintre noi își scuipă-n sân, a lucru necurat. 
Dar mai greu de asimilat este deviația de la normal a unuia de lângă noi, unul croit aparent firesc, așa cum a lăsat Ăl de Sus, două mâini, două picioare și toate cele anatomice la locul lor și în deplină bunăcuviință. Păi cum Doamne iartă-mă să nu mă nedumeresc? Ce, voi nu v-ați închina? Tot românu’ știe măcar două-trei perle de înțelepciune strămoșească, rod al experienței de viață mioritică. Vorbe pline de miez sunt numai bune ca să-nețelegem sufletul românului și atitudinea lui față de aspectele vieții de zi cu zi. Bunăoară, dragostea față de vecin și preocuparea pentru sănătatea caprei acestuia. Ori, în alt plan, sănătoasa poziție față de muncă, slujbă și salarizare. Că de-aia se zicea în popor „Și? cum facem? ne mai dați ceva ori rămânem cu ce-am furat?” ori „voi vă faceți că ne plătiți, noi ne facem că muncim”. Sau „timpul trece, leafa merge”. 
Românu-i croit să tragă multă spuză pe turta personală.
De când mă știu el aruncă un ochi peste gard și se pune pe numărat caprele vecinului. De-or ieși mai puține decât ieri, apăi o fi taman bine.
Tot de-o vreme visul românului e o slujbă bună, cu muncă puțină și bani mulți. Că doară cine-ar zice „ia-mi Doamne?!” Și-n zilele noastre Domnu’ e Măria-Sa Statul. La Stat viața și munca e ajustată numa’ potrivit pentru băieți și fete pe care Stăpânii, ăia aleși la urne mai ales, îi cunosc îndeaproape, că sunt din neam. Așa că poți să pui prinsoare că prin împărăția birourilor  de la Stat o să tot găsești ba un nepot, ba o nepoată, ba vreo rubedenie de-a nașului unui Cineva. Angajați prin concurs, firește. Pricepuți la ce au de făcut precum o babă la mitralieră. Da’ nu-i nici un bai, mi-aduc aminte de altă vorbă înțeleaptă: „la noi la calorifere multă minte nu se cere, să fii prost să ai putere”.  Așa că rubedenia „zace ca bou pă coadă” într-un post care s-a ivit taman pentru el și prestează exact munca pentru care a fost angajat. Să facă nimic. Până una-alta să se mulțumească, acolo, cu 1200 – 1300 de euro pe lună. Și, de-o fi răbdător și nu uită să zică săru-mâna, în doi-trei ani îl avansăm, ce dracu’!
Și uite de-aia îi iau acuma „omului altfel” probe ADN.
Omul Altfel s-a trezit într-o bună dimineața că nu mai suportă viața la biroul de la Stat în care primește bani frumoși doar pentru a semna condica.
Nedumerit?
Păi cum aș putea să nu fiu?! Ba și-ngrijorat nițel!
Mi-am zis că dumnealui o fi vreun pui de cuc. „Ăsta, vorbeam cu nevastă-mea, a nimerit acolo din greșeală, pun prinsoare că nu-i plasat nici de nașu’ nici de tacsu’. Păi cine-a mai pomenit să-ți dai demisia pentru că ai o slujbă unde nu faci nimic cât îi ziulica și-ncasezi bani frumoși la care cei mai mulți nici nu visează?!”
Apoi am gândit că nu-i român. Și-am băgat de seamă cum îl cheamă: nu, nenică, român sadea!
Hm! Dar dacă o fi având vreo deformație genetică străină de neam? Dacă mâine-poimâine ne stricăm cu toții și ne apucăm să muncim temeinic doar de dragul de a ne face treaba cum se cuvine?! Dacă ne pomenim că în slujbele alea grase de la Stat vor funcționa doar d-ăia anormal de competenți, puși acolo pe principii defecte, străine de rubedenii, cum ar fi profesionalism de exemplu? Ce ne facem? Dacă ne paște vreo defecțiune d-asta la nivel național?!
Nu de alta da' se-alege praful de zicalele alea suculente din folclor. Nu tu o capră care crapă, nu tu furăciune de la stat, nu tu muncă fără trudă. Păi ce facem? Ne batem joc de tradiții, ignorăm obiceiuri sănătoase?

- Nee! zice nevasta. Precis e de la Covid!

Ștefan,

17.02.2023

vineri, 20 ianuarie 2023

Niște ne-speciali, acolo, și ei!

 

Nu prea mi-aduc aminte, probabil că n-ar strica să pun o alarmă. Ca tot la 40-50 de minute să-mi trag ochii din display, să-mi dezlipesc dosul de pe scaun și să-mi iau ălea 10 minute de răgaz. Nu reușesc s-o fac decât când simt nevoia să mă frec la ochi. Atunci mă ridic, fac ceva pași ici-colo prin casă (eh, pe cine aburesc? la baie ori bucătărie) și, dacă am ceva de zis, schimb o vorbă cu Maia. 
De cele mai multe ori, n-am. După zeci bune de ani o privire spune totul. 
Azi nici nu m-am ridicat. Doar am lăsat ochelarii să-mi cadă, mi-am frecat ochii temeinic și, după ce mi-am îndreptat cârca, am zăbovit o vreme cu ochii pe geam. Zici că-i vară! Mă bate gândul că ceva ori cineva a încurcat oarece rânduială. Păi dacă am trecut de jumătatea lui ianuarie și afară, pe plai ori între case, se răsfață soare de aprilie cu miros de ghiocei iar mercurul urcă pe ață până spre 20 și chiar peste, îi musai că undeva, cineva, vreun responsabil cu anotimpurile, ori a bâlbâit coordonatele locurilor, ori o ține într-o paranghelie și-a uitat de butoane. 
Da, afară-i soare de-mi vine să cânt. Și iar mă chinuie dorul… oare cum o fi pe baltă? 
Pe aleea dintre blocul meu și cel vecin mișună lume. Nu-i prea lată. Mașini parcate pe ambele laturi, pe firul rămas între „parcări” circulă, câte una pe rând, alte mașini ducându-se  unde le e treaba. Printre mașini, pietoni. De tot felul, copii spre școală, fătuci și băietani care abia acum fac ochi spre ale vieții, bărbați cocoșați de muncă, doamne mai doamne ori femei necăjite.
Și ei. 
Părinți de părinți, pensionari. 
Azi vă spun despre ei.

luni, 16 ianuarie 2023

Tehnica grătarului și bucuria aniversărilor

 

Ne învârteam pe lângă grătar după cum bătea vântul. 
Îi spusesem, încă nu e gata. Da’ el nu, „ba e gata, lasă că se mai încinge imediat, hai să punem carnea”. Eh, grătarul bine făcut nu e cum se amăgește orice ageamiu, e un amestec de de știință, analiză și, eventual, inspirație.
E nițică artă, credeți-mă.
„frate, crede-mă, dacă poți ține mâna…”
„…deasupra grătarului înseamnă că nu e gata!” mă întrerupe. Și râde. Eh, n-o să mă supăr acuma, hai s-o punem, dacă ții morțiș. 
Și, uite, acum, pentru că nu era încă momentul, grătarul ne agresează cu fum, ca o inevitabilă pedeapsă pentru amatori. Ne mutăm din nou, închizând ochii și încercând să nu respirăm decât cu spatele-n vânt.
Nu ne iese mereu.
Nu era deloc rea palinca aia. Galbenă ca spicul, nici n-ai zice că-I născută din carnea albăstruie a prunelor. Unge discret cerul gurii, desțelenește limba și face focul în măruntaie. Cu timpul, tot gustând, orice-ai face se ițește o ceață la colț de gânduri și uneori e greu să zici din prima vorbele cu „l”. Ca paralelogram, de pildă.
Da nu-i bai. Noi tot vorbim de-ale noastre, bucuroși de zi festivă.
I-aș fi putut spune „conversație la jar”. Dar nu știu cât de fidel aș reda esența. Nu jarul, micii ori pastrama sunt esența discuțiilor la grătar ci gălbioara din butelcă. Adevărul e că nici nu gătăm  primul țoi că deja vorbele curg mai fluent, ideile se nasc una după alta, ca o reacție în cascadă și, parcă, fiecare simte nevoia să ridice nivelul discursului, treptat, cu câțiva decibeli. Nu că ar face-o conștient. Nu, așa îi vine.
Da, abia acum grătarul e cum trebuie. „dacă nu poți ține mâna deasupra…”
„Știu, lasă…”.
Expertul ascultă, miroase și observă. Sfârâie ca la carte, se-nalță arome de Chanel de Bazna iar culorile prind viață ca-n visele de duminică ale lui Tonitza.
Artă, cum ziceam!
Nu mai știu cine aniversa, el sau eu. Nici c-ar conta.
În orice caz, până în anul ăla remarca aia nici nu ne-ar fi trecut prin cap. An după an, discuția putea curge în aceeași notă. Note, de fapt. Poate că aducătorul licorii gălbui ar fi detaliat circumstanțele prin care a fost binecuvântat cu norocul să primească, neașteptat dar binemeritat,  visul prunelor târzii. Aproape c-o beam cu evlavie, tăind vorbele, închizând ochii și lăsând balsamul să lucreze. „Nici să nu gândești, zice, doar abandonează-te! E chiar bucuria prunelor care și-au împlinit menirea, scăpate de coșmarul iadului cu gem”.
Îl cred, aproape că le simt cântul izbăvirii.
P-ormă am fi deșirat ghemul amintirilor din mai știu eu ce sejururi. Cazări, drumul, ce-a fost de vis și ce-a fost de jale.
Ce ne mai fac copiii, cât mai suferim cu echipa favorită, cum să facem să ne mai ferim de agresorul numit STAT.
Mă rog, diverse de-ale zilei, de-ale vieții.
Trecem la al doilea țoi. Nu vă imaginați vreo ploscă, e o slăbătură de nici 30 ml. Și tot vorbim.
Da, e sigur, jarul nu are nimic de-a face cu discuția. Dar aș lăsa definiția așa cum mi-a venit, „discuția la jar” parcă e mai bogată în sensuri. Sigur, o să spuneți că „discuția la țoi” ar fi mai aproape de adevăr doar că ne expune la niscaiva judecăți neprietenoase.
Pe grill lucrurile par să intre fix în faza aia în care ceafa oftează de plăcere și se cere afară, micii s-au îmbujorat taman cât se cade iar pastrama e la fel de roz ca petalele florilor în aprilie. Gata, restul discuției se mută la masă.
Protocolul discuției la o masa cu oarece popor (de regulă de-ai neamului) nu e niciodată încălcat. Adică nu intrăm în etapa a treia decât cu totul și cu totul accidental. Poate într-a doua dar și aia rar de tot.
Cum nu știți etapele?
Păi să vă spun eu.
Etapa a-ntâia e când vorbește unu’ și-ascultă toți.
A doua e ca bisericuțele de doi, vorbește unu’ și-ascultă ăla de lângă el.
A treia… vă las să ghiciți.
De-o fi să fie vreo aniversare curge cu La Mulți Ani ca la televizor de Anu’ Nou. Se mai întâmplă, de pildă, să ridice unu’ paharul și, cu ochii căutându-l pe sărbătorit, să-și bâigue cu patos zicerea. După ăia Mulți Ani se leagă și urarea de fericire, sănătate și d-astea optimiste din cale-afară.
Eh și, după ceva zeci de ani de grătare și veselii la șpriț, când sărbătoream veseli încă o zi de naștere și se cam epuizase subiectul simptomelor și schimbului de leacuri, se trezește grătaragiul ageamiu să-ntrebe: „auzi, da io nu-nțeleg, ce mama naibii atâta bucurie cu aniversările astea? Ăsta-i motiv? La urma urmei, am mai îmbătrânit cu-n an, …tu-i de viață!”
Râsete, hăhăieli, „că bine zici”!
Doar seniorul bâțâie cu înțeles din cap și ridică iar nivelul de optimism: „ești viu, mă băiatule!”

 Ștefan,

15.01.2023