luni, 27 mai 2019

Gânduri la umbra votului de ieri


M-am bucurat, firește. A ieșit cum am sperat să iasă. Nițel  disperat, fără să accept că ar fi putut fi altfel.
Deși...
Nu-mi curg ziele-napoi așa că uneori mă supăr pe mine că îmbătrânesc și tot sper că, Doamne’ajută, de data asta o să tragă mai greu balanța spre alb. Trece vremea și-mi dau seama că pe talgerele cântarului sunt doar oameni, nu principii.
Sunt bucuros, nu extaziat.
N-am deschis șampania dar m-am răsfățat în gânduri suficient de pozitive ca să mi se pare că iese soarele. Cam ca atunci, prin 2007, când am invitat nevasta la dans deși n-aveam nici orchestră nici pick-up, da’ nici n-aveam nevoie, trebuia să dansăm așa că am cântat eu valsul. Ieșise Convenția. Și un președinte la care nici nu mă gândeam, la vremea aia, da’ n-avea importanță, plecau cei răi.
Aseară n-am dansat deși, drept să spun, simt că aș fi avut cu mult mai multe motive s-o fac.
Da’ încă de-aseară mi-e a bucurie cât încape și a tristețe cât să șovăi.
Primul gând.

duminică, 26 mai 2019

Pândind exitpolul. Șefu’ la vot, noi în sufragerie


Nu e vesel, săracu’ de el! Pare că mustața e mai grea azi decât acum vreo doi ani și jumătate.  Azi n-am reușit să-i văd dinții. Soacră-mea clătina a compasiune din cap și mă uit a mirare spre ’mneaei.
Că de ce?!
„Păi, zevzecule, de câte ori să-ți zic? Nu știi că am informații de proximitate? I-e frică de dentist.”
Fraatee!! N-aș fi vrut, da’ mi-au ieșit nițel ochii mai mult decât la evenimente de interes comun.
„Adică cum?”
„Nu că nu s-ar bucura, zice. E ditamai omu’n stat, el face, el desface și numai când tace ia decizii grele. Acum s-a săturat de critici despre dinți galbeni cu rădăcini compromise.
Și d-aia...”
„Adică nu-i stau în gât exitpolurile?!” întreb cu juma de glas.
„Nici vorbă”, zice, privind la mine de sus și la fi-sa cu regret. Uite ce-a găsit, netoata!
„Excit polurile astea sunt praf în ochi!”
De obicei e plictisită în faza asta. De la a treia explicație în sus renunță. Nu-i vina ei că sunt greu de cap. O să moară cu convingerea că într-o viață anterioară eu am fost un bolovan amorf lângă gardul lor din spate.
Mă repliez câteva secunde cu speranța că oi reuși să emit măcar patru vorbe deștepte.
„Adică zici că n-a pierdut?!”
Mi-a părut rău, puteam să mai tac 5 secunde poate scoteam ceva mai bun...
„Adicăă, vreau să zic, e trist că-l dor dinții?!”
Nevasta încearcă, milostivă, să mă trezească. Îmi plasează un cot în zona ultimei coaste de pe partea ascunsă vederii. Nu-și permite frondă pe față, face și ea ce poate și mă susține mai discret.
„Chîî, îîîh, păi peste nici o oră vedem exit po...”
„Prostii! Excit polurile alea sunt fix bombonele pentru fraierii de la televiziuni.”
Se apleacă, concesivă, spre mine și zice cu voce joasă: „a trimis deja hitmen la secții, să supravegheze numărarea. E o marjă rezonabilă în care lumea poa’ să creadă că 2+2 fac 1,5. Și 18% e o iluzie, în realitate vorbim de 36.”
N-am mai apucat să deschid gura.
Întâi că nu pot combate la chestiuni de matematică, mi-ar fi adus aminte că am trecut de bacalaureat doar că profei i s-a făcut milă.
Apoi pentru că nevasta, cu bunăvoință, nimerise fix în același loc, sub aceeași coastă.


Ștefan,
26.05.2019

Scadența lui „Noi muncim, nu gândim!”

Mă trag din generația care a adoptat, oarecum lejer, sintagma „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.
N-a apărut din senin, mlaștina din care a răsărit conceptul a fost proprietatea comună. Sacul tuturor în care noi, contributorii, eram datori să depunem ce e al nostru și din care propaganda se chinuia să ne convingă că, negreșit, o să tot curgă lapte și miere pentru toți. N-a fost rău, pentru unii.

sâmbătă, 25 mai 2019

Alegeri - gânduri elective, selective


Mâine merg din nou la școală. Trec de cerberul decorativ de la poartă, pășesc pe holul lung, mobilat cu uși, las în dreapta panoul cu poze și intru în aceeași clasă care găzduiește aceeași secție de votare cu aceleași cabine unde tot intru și strecor hârtiuța prin fantă.

Peticel plin de speranțe, mica mea contribuție la învestirea unora sau altora în poziții dominante, accesorizate cu drepturi și, de cele mai multe ori, cu superdrepturi.

vineri, 17 mai 2019

Amintiri din fașă


A fost un fel de concurs cine-ce-își-amintește.
La mine amintirile embrionare (nu fiți critici, e o figură de stil, înghesui aici primii 5-6 ani de viață atestată) sunt aproape inexistente. Prima amintire destul de cețoasă e când m-a întors din drum, în satul vecin, o rudă de-a bunicilor. Eram supărat că ai mei plecaseră la câmp de vreo două zile și mă lăsaseră cu mamaia Lica. Bănuiesc că mi-era dor de ei și mă copleșise un exces de încredere în mine. Tot ce reținusem era că ieșiseră din sat în direcția aia. Din câte-mi dau seama, la vremea respectivă aveam mai multe perechi în nădragi decât în zilele noastre.
Ehh!
P-ormă mai sunt ceva umbre prin celulele de dindos. Nenea, fratele tatii cel mic, Domnu’ să-i mângâie creștetul cu dreapta, care înărca, noaptea târziu, căruța cu fân, bombănindu-l pe tataia că l-a lăsat singur. Tataie era meseriaș și rațional, cumpănise ce-ar fi mai potrivit să pună în ulcior, apă ori țuică. Când i-a fost sete lu’ nenea era deja târziu. Ulciorul era uscat și mirosea a prună.  Tataie zăcea pe arie iar nenea făcea inventarul sfinților, amin! Mi-aduc aminte că urca una câte una furcile cu fân pe creasta căruții, eu cățărat pe culme, mutându-mă dintr-un loc în altul să le presez, bucuros că sunt de ajutor. Făceam treabă!  
La ea, nevasta, încă trăiește filmul cu ta-su’ și mă-sa care cărau mobila cea nouă în casă. Statistic, s-a dovedit că avea doi (2) ani. Asta n-ar fi nimic, da’ își aduce aminte că mămica l-a bombănit pe berbecu’ de tăticu’ pe motiv c-a venit cu mâna-n gură, fără tăblia de la capul patului!
Poftim, poți să n-o crezi?!
M-a umilit după aia cu aducerea aminte de top: gândiți-vă cum e să fii copil de 3-4 ani, în tramvai, cu mama și ăia doi frați, în drum spre tăticu (său). Habar n-avea cine poate fi nenea ăla care i-a cerut voie mămichii să-i ghicească fetiței. Aici, să mă ierte, se revoltă toate cele din sinapsele proprietate privată. Toată lumea știe, ghicitoarele sunt alde Omida mama & fica (ho, știu că e cu un i mai lung), clarvăzătoarele Fenomena ori Plenara, vrăjitoarea Argentina. N-am auzit veci de vreun gagiu! Ea nu, mi-a potolit protestele cu descrierea: nene în floarea vârstei, alb la față și vorbă blândă. „O să fii inginer chimist, zice că i-a zis. Și o să faci mâncăruri bune (se leagă, după cum o să vedeți). O să faci doi copii și o să fii fericită în căsnicie!”
Acuma, ca să puneți în context, toată competiția asta se încinsese în bucătărie, pe lângă blatul de plăcintă de dovleac (slăbiciunea mea) și cea de mere (preferata lu’ nepotu’ de 8 ani, prezent și el, care întindea coca pe masă și presăra făină în tavă).
Nepotu’ aprobă cucerit cu totul, în ce-l privește toate sunt la locul lor. Că nu v-am zis, concursul a plecat fix de la o zicere de-a lui: „Maia, dacă nu erai așa bătrână și erai mai tânără trebuia să fii bucătăreasă, că tare bună mâncare știi să faci!”. Eu dau din cap nițel învins, la chimie a fost pe-acolo, feciorii's fix doi,  cu bucătereala e meseriașă (dă consultații la telefon, eu n-o laud că nu vreau să-i dau nas) da’ n-a nimerit-o cu ingineru’. În plus, mi-e greu să potrivesc chestia cu căsnicia.
Nu pricep cum de i se luminează ochii, eu trudesc de niște zeci de ani să-i fac viața amară.

Ștefan, 
17.05.2019