După vot, mi-am temperat pornirea euforică.
Începând cu Decembrie 89’
mi-a fost dat să trăiesc câteva momente pe care, dat fiind starea de
dinainte, le-aș fi putut socoti numai bune să mă-mbăt. De la momentul inițial,
când am scăpat de Ceaușescu, până la sfârșitul erei Dragnea. Un final în doi
timpi, Dragnea la locul lui, pupila în zona jenantă a istoriei. De la beția din acel 22 Decembrie la amețelile
ulterioare. Mai toate urmate, firesc fiziologic, de mahmureli.
Așa că m-am bucurat cu reținere.
Doamna de plastilină a politicii mioritice a plecat. Nici ea nu
știe unde. Nici n-are importanță, a fost destul să fie „o femeie civilizată,
neconflictuală, deosebit de
comunicativă” care „nu s-a dezis niciodată de inițiativele ... de îmbunătățire
a legilor justiției”. Competentă, la o adică, să conducă un guvern în România.
Vai nouă!
