Multă vreme am
crezut că viața ar fi mai frumoasă dacă n-ar trebui să suportăm agresiunea unor
zgomote. Am mai avut o pornire să fac o
analiză a echilibrului dintre confortul meu auditiv (și, ca urmare, psihic) și multitudinea de generatori
acustici care mă înconjoară. Conchideam, la vremea aia, că nu-i ușor să
trăiești asaltat de urletul motoarelor turate, de claxoane și sirene. De Guță
și lătratul câinilor. Când tocmai scapi de una, vine ailaltă. Ca să trăiești
cât de cât sănătos la cap îi musai să găsești un drum de fugă.
Paranteză: m-am
gândit ce frumoasă ar fi viața într-un
mediu fără zgomote agasante! Și mi-a fost dat să trăiesc o experiență egală cu
o revelație. Într-o cameră anecoică. Acolo am avut înțelegerea deplină a ceea
ce înseamnă „liniște apăsătoare” și, credeți-mă, nu mi-a plăcut. Totul seamănă
cu un mormânt. Mi-am dat seama că, de-ar fi să aleg după acest criteriu, aș
alege fără ezitare viața cu tot ce presupune, ignorând inconfortul decibelilor
în exces.
Gata paranteza.
Cum poate știți,
mă refac periodic cu câte-o ieșire în natură. E fuga mea la baltă. Pescuitul e
un pretext. Fie vorba între noi, sper să nu mai știe și alții, n-am avut
niciodată capturi spectaculoase și n-am umflat niciodată dimensiunile cu mai
mult de 30, maxim 60%. Decent, adică. Așa că nu isprăvile pescărești mă pun pe
drumuri la final de săptămână ci evadarea în sine din oraș, eu și partenerul
consacrat, bând cafea la termos pe drum,
în cel mai fericit moment al
zilei, în mașină, până-n răsărit. Revederea cu lacul și reîntâlnirea cu
zgomotele celui mai frumos mediu din lume, cel nealterat de civilizație.
Broaște, păsări, plescăitul de bun-venit al crapilor. Răsăritul soarelui pe
baltă este, așa cum o simt eu, o renaștere zi după zi! Sigur, putem vorbi
despre spectacolul de gală al răsăritului la mare dar, deh, balta e mai aproape
și mult mai ieftină.
Abia aștept
drumurile spre bălți! Când s-o mai slăbi șurubul.
Cam de când
covidul ăsta a devenit suveranul planetei, vecinul de deasupra a început renovarea
spațiului personal. Despre coșmarul vieții între patru pereți (ori multiplu de
patru, dacă vreți, dar tot nu e afară!) nici nu mă obosesc să deschid vorba,
știți deja cum e. Fac prinsoare că și voi, cei care citiți acum, ați trăit o
bună bucată din vremea la izolator privind lung pe fereastră și tânjind după o
formă ori alta de zburdat AFARĂ. Dacă veți fi având ghinionul major să fi sărit
de 65, apăi durerea e cu atât mai grea. Vai nouă!
Ei, și iacă-tă
că stresul statului „la cameră”, vorba fostului meu coleg de bancă, s-a
îmbogățit cu încă o povară. Concerte zilnice în toată gama cu bormașina și
ciocanul. Ca să știți, algebra nu
funcționează aici. Minus (izolarea) adunat cu minus (decibeli peste poate) nu dau plus nici de-al naibii! Așa că de
câteva ori pe zi visam la mormântul camerii anecoice. Și, dacă nu-i destul
zgomotul ce vine din pereți, mai vine ceva și dinafară. Așa că mă grăbesc să
închid ușa balconului din față ca să nu-l mai aud. E zgomotul ăla ascuțit
încărcat cu semnificații de suferință și, uneori, de moarte. Nu reușesc să-l
atenuez complet și nici nu mă pot lepăda de povara pe care o adaugă la stresul
pe care-l port deja. Sunt la cafea și zilele astea protocolul cafelei zilnice
se desfășoară în balconul din spate. Sunt binecuvântat cu două balcoane, unul
spre stradă și celălalt la dos, ca să zic așa. Aici, la fereală, garderoba
naturii nu are habar de covid. Slavă Domnului, asta ar mai fi lipsit! Pomi și
flori, verdeață și culori. Și vrăbii, și guguștiuci. E o compensație, un echilibru care alină, tristețea vieții dinăuntru pe de-o parte și cântece de viață de-acolo, dintre crengi.
Mă gândesc că, iată, pot ignora sirenele salvărilor și domoli potopul ăsta de
știri tragice care tot curg doar ascultând atent zgomotul vieții oferit
dezinteresat, spontan, ca un medicament divin și, de cele mai multe ori,
nebăgat în seamă.
Ștefan,
Aprilie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu