vineri, 24 februarie 2012

DRAGOBETE 2012

Perechea




 
Alinul gândului ce doare și mierea potolind amarul,
Lumina care-alungă umbra și-așterne zâmbetul pe chip.
Un orizont scăldat în soare,
Un marinar căutând farul
Și  valul ce străbate marea -și afle liniștea-n nisip.









 

Aud același pas alături, încă din vremuri de apoi,
Neliniștea se stinge-n palma ce răcorește jarul frunții.
Descântecul mă înconjoară,
Ne leagă strâns pe amândoi,
Precum câmpia se întinde și-mbrățișează tandru munții.

 
Vor fi fiind, în altă lume, mulțimi de pași stingheri pe drum,
Singurătăți bântuind timpul, amurguri veșnice și ploi.
Tristeți și elegii postume,
Speranțe prefăcute-n scrum,
O lume fără de săruturi, neîntregiri doi câte doi. 







Firesc, căușul palmei mele se rotunjește cu-a ta palmă,
Și-i legea firii ca tulpina să se-mplinească în petale.
Cerul adânc stropit cu stele,
Furtuni pierdute-n marea calmă,
Și eu, trecând din viață-n viață, topit în gândurile tale.









 Ștefan,
24.02.2012



joi, 9 februarie 2012

Emigrant - partea doi


- Hai noroc, haiducule! îi zic lui Hans căruia i se luminează frumos ochii.
-  Haiduc?! repetă el întrebător, încântat, cuvântul care-i sună familiar. 

sâmbătă, 4 februarie 2012

Emigrant - partea unu

      Nu poți tu, trăitor în țara-n care te-ai născut, să știi cum e viața celui care a ales alte meleaguri unde să-și ducă zilele. Nu știi cu ce gânduri pune seara capul pe pernă, ce griji îl macină când deschide ochii dimineața. Nu știi ce fel de disperare l-a mânat departe de tot ce a fost al lui, grai, mamă, frați, prieteni și pomul de la geam. Nu știi cât amar a strâns în suflet până când „guten morgen” i-a venit spontan pe limbă în locul lui „bună dimineața”. Nu știi cât timp a trebuit să treacă pentru ca un râs sănătos să-i mai însenineze clipa. Nu știi câtă umilință i-a înnegrit inima până când străinul a înțeles (au ba...) că el, emigrantul venit de aiurea, e un om cel puțin la fel de bun, de deștept, de muncitor  precum Hans ori Hilda. Nu știi cât zbucium, câtă viață i s-a scurs printre degete emigrantului ca să-și facă un loc onorabil în noua lume. Nu știi nenumăratele bătălii, mici sau mari, pe care el le-a purtat cu toți cei din jur dar, mai ales, cu sine însuși. Nu știi câte amintiri care dor poartă omul ăsta suflet. Cum tresare când i se pare că aude, mergând pe strasse, o vorbă din graiul de-acasă. Nu știi că păstrează, într-un loc doar de el știut, o mână de pământ de-acasă. Nu știi câtă simțire îl înfioară când află că un român, fie el sportiv, savant ori student, fac dovada excelenței. Nu știi că pentru el vorba „dor” e altfel încărcată decât pentru tine și că, adânc în ființa lui, ar vrea ca somnul cel de pe urmă să-l doarmă ACASĂ.