Decembrie – despre istorie

Într-o stare normală, de om normal, ăla care trăiește zilele normal, una după alta, fără dileme teoretice, fără, Doamne ferește, nopți bântuite de gânduri ba din dreapta, ba din stânga, într-o astfel de stare, zic,  gândul că un firicel de praf din  mersul istoriei are gravat pe el numele tău  nici nu există. Pentru că istoria e doar statistică și cifre. Nici vorbă de trăiri, nici vorbă de simțiri. Ca un fel de film fără de sfârșit din care doar viața în sine lipsește.

Istoria, nu-i așa, e numa’ un șuvoi abstract de condiții și întâmplări, de cauze și efecte. Epoci legate inerent de numele câtorva indivizi, merituoși ori bicisnici. Ici-colo, un aprod Purice ori un moș Ion Roată. Anonimi, dacă stai să te gândești. Istoria nu-i pomenește ba, dacă te-mbățoșezi și-o iei la-ntrebări, vei vedea că  habar n-are de cei care au fost Ion, Jean sau Ivan, de Iohan, Ianoș ori John care s-au stins pentru ca dumneaei să capete substanță în manuale. Că, frunzărindu-i filele, n-o să afli in veci urme ale neștiutelor destine frânte, talpa lumii, temelia vieților viitoare. Ironic, dacă realizezi că istoria e doar aburul expirat de cei vii, cei mulți care clădesc realitatea  prin tot ce fac, spontan și inconștient.

Dacă vreți să știți, am o oarecare răfuială personală cu istoria. M-am cam luminat, de la o vreme, că ea stă cuminte prin cine știe ce sertare călduțe și doar așteaptă ca eu, tu ori alți neștiuți de nimeni să îngrașe, cu sacrificii ori lașități, cu viețile proprii uneori, pagini dolofane în arhive. Concluzii pentru viitor din care s-ar cuveni ca cei care vin să afle ce a fost, cum a fost, de ce a fost. Și să învețe din asta. Pentru mai binele lor și al celor care vor veni după ei.   

De vreo 25 de ani mă tot apucă, an de an, nevoia de înțelegere în decembrie. Reflex al zilelor de foc din Decembrie 1989. Cu D mare, firește. Pentru că nu trăisem, până atunci, vreun moment în care să simt, cu toată ființa, istoria. Atunci mi-am dat seama că trăiam, zi de zi, istoria fără să știu. O adiere molcomă dinspre ziua când am venit către cea în care voi pleca. Și, iată, dintr-o dată s-a iscat un vârtej nestăpânit, s-a deschis o ușă către neștiut, fără ca cineva să fi avut grijă să închidă ușa din spate. Vânturi nebune, ape tulburi. Și multe gunoaie. E știut, de altfel, în apele tulburi deasupra ies gunoaiele. Și de-aia ziceam, aș fi vrut ca madam Istoria să nu mai tărăgăneze, să nu mai invoce necesara perspectivă temporală ci să pună în paginile negre pe cei care, prin ce sunt și ce fac, își merită întunecatul loc în istorie. Azi. Pentru că mâine va fi olecuță prea târziu și, între timp, multe lucruri nu se vor mai putea îndrepta. Aș fi vrut ca madam Istoria să aibă grijă ca cei împovărați de păcatele trecutului să rămână dincolo de ușa din spate. Să nu închidă ochii când vreun fost secretar de partid plin de bube-n cap amețește prostimea fluturând nădragi noi în vreme ce izmenele vechi încă put pe dedesupt, să nu ignore miasmele stătute ale dosarelor murdare, trecutul securist și sursa averilor unor personaje pe care-i promovează în paginile sale de azi.

Când și când mă luminează câte-o revelație. Mai deunăzi, de pildă, m-a bătut gândul că-s nițel cam nătâng, istoria nici nu există, la urma urmei. E numai o adunătură de consemnări care au relevanță doar în măsura în care eu, tu și ceilalți trăim propriile vieți ca pe un dat personal dar și ca pe un mănunchi viu de trăiri îngemănate. Ale mele, ale tale și ale lui.

Și, mai ales, că Istoria este numele dat unui concept abstract de către  unii care consemnează, așa cum înțeleg ei, viețile noastre de ieri, de azi și de mâine.

Ștefan,

13.12.2014