...câteva zile, Ziua 8,

1989 decembrie 24,

Teroare! Teroriști. Frica sălășluiește pe fiecare stradă. La televiziune se adresează apeluri la unitate, forțe necunoscute, ostile Revoluției, deschid focul în multe locuri cheie.
Ieri, la aeroportul Otopeni a fost o bătălie în toată regula, trupe înarmate au încercat să ocupe aeroportul, soldații de la aeroport au deschis focul asupra camioanelor cu care cei dintâi se apropiau. Morți cu zecile. Camioane de armată, cu teroriști în uniforme militare românești. Îndoiala ne sfâșie sufletul, or fi soldați adevărați? Dacă da, asta înseamnă că nu toată armata „e cu noi”? Ori, Domnul să aibă milă de sufletele lor, tot acest măcel a fost doar o imensă, tragică eroare? Ne omorâm între noi?! Lucrurile par să scape de sub control, peste tot se formează detașamente, grupe sau cum s-or chema, de civili cărora li s-au dat arme. Se insinuează ideea că teroriștii vor încerca să atace punctele strategice importante de peste tot. Se instituie grupe de civili înarmați la metrou, poartă banderole care să le ateste calitatea, sunt legitimat ori de câte ori intr-un subteran. Schimburi de focuri mai intense ori răzlețe se aud în tot orașul, cu precădere în zonele centrale ale orașului, pe lângă televiziune, pe la Sala Palatului, MAPN, etc. Chiar și prin cartiere neutre, acolo unde trăim viețile noastre cenușii fără „bucuria” unor vecinătăți de importanță strategică.

Mergem la serviciu, încercăm să ne agățăm de unele constante care să salveze o oarecare aparență de trai normal. E liniște la noi, dar nimeni nu scapă de impresia că putem fi o țintă. Pe sub mână, cu jumătate de gură, se vorbește că de undeva, din apropiere, dacă nu chiar de sub sală, pornesc către nu se știe unde tunele subterane construite pentru uzul trupelor speciale USLA. Stresantă perspectiva ca zvonurile să fie adevărate! Multă lume e convinsă că teroriștii sunt chiar grupe de uslași. Circulă povești despre trupe cu antrenament special formate din foști copii orfani crescuți precum câinii în lesă, hrăniți cu carne crudă. O metaforă, desigur, care descrie fanatismul insuflat unor indivizi asemeni roboților, pregătiți să moară îndeplinindu-și misiunea. Drogați, îndopați cu substanțe energizante care le conferă rezistență la somn și puteri fizice neobișnuite. Am vorbit, aseară, cu unu’ care se lăuda că a făcut armata la trupe speciale și descria antrenamentele la care erau supuși. Pot sări de la nu știu ce etaj și, până să atingă solul, pot trage în una-două ținte aflate la sol. Sunt antrenați să reziste fără resurse în medii ostile, li se dă drumul într-o zonă pe care n-o cunosc, în mijlocul pădurii, fără apă, mâncare, cu mâinile goale. Fără contact cu oamenii, să ajungă în cutare punct la cutare dată, la ora h. Oare d-ăștia să fie?! Ori arabi, mercenari de prin țările cu ai căror lideri Ceaușescu a legat pretinii?!

Spitalele gem de răniți, la Morga se tot adună trupuri. Doctorii operează nonstop. Lui Ake îi vine ideea să ieșim pe stradă, să tragem câteva cadre cu bleguța noastră de Panasonic A2, o cinstită cameră VHS cu recorder extern. Nu obținem aprobare de la conducere, toarșu colonel e de părere că nu are rost să expunem tehnica din dotare. Dacă, Doamne feri, se rătăcește vreun glonț în bunătate de cameră? Avem noi alta acasă?

N-avem. Da’ nu ne lăsăm. Fără să știe el luăm ce-avem de luat, ne aburcăm în Trăbănțelu’ lui Ake și plecăm. Ne-am zis că cel mai relevant, în vâltoarea de afară, ar fi un spital, zis și făcut, ajungem la Budimex. Forfotă pe holuri, saloane pline ochi. Printre bolnavi un copil de 10-11 ani rănit de-o schijă. Așa pare, cel puțin, n-avea cum să fie un glonț ci, mai degrabă, o schijă de grenadă, povestea copilului nu-i deloc clară. Nici nu știe ce și de la cine i se trage, el se juca liniștit între blocuri cu prietenii.

Din sala de operație iese un doctor. Nu ne e clar dacă e foarte obosit ori fizionomia de om epuizat se datorează operațiilor pe care trebuie să le facă.

„Nu, nu suntem de la televiziunea română, suntem... și încercăm să adunăm câteva imagini document despre ce se-ntâmplă acum în viețile noastre.” Și doctorul ne povestește ce anume a făcut azi, acolo, dincolo de ușa pe care tocmai a ieșit. Încearcă să rămână stăpân pe el, nu prea reușește. Ochii prind a i se umezi, nu-i greu de înțeles că ar prefera să fie undeva singur și să plângă.

„Fetiță de 6 ani. Împușcată în mașina tatălui său, pe lângă Sala Palatului. Glonțul a pătruns prin abdomen și a ieșit prin zona bazinului. Acolo pe unde-a ieșit nu se poate vorbi de orificiu, e, ee... e făcut praf...” își găsește greu vorbele. „Va mai putea merge?”, întreb ca să mă aflu-n treabă. Doctorul replică sec „toată lumea se roagă să rămână-n viață, ce-o fi după aia om mai vedea”. Îl lăsăm în pace. Poate chiar trebuie să plângă puțin, e musai să se elibereze cumva de toate aceste emoții care-l covârșesc.

Suntem rugați să ieșim. mergem spre capătul holului unde un nene cu pușca pe umăr păzește intrarea. „S-a tras și aici?”, întrebăm. „Da, în unul din blocurile de vizavi, oamenii zic că de sus, de pe terasă.”  „E posibil, îi zic lui Ake, la noi s-a sudat ușa care permite accesul pe terasa blocului”.

Ajuns la sală, dau telefon acasă. Slavă cerului, e totul bine. „Stați departe de ferestre”, le spun de fiecare dată. 

Ziua 9, 1989 decembrie 25