Aleea dintre lumi

...sau paranghelia de la capul mortului

Ieri, ca de obicei în astfel de zile, Maia s-a trezit devreme.Când am făcut ochi și am deschis ușa bucătăriei, ea înșira pachețele cu de-ale gurii pe masă, aprindea candele pe lângă ele și dădea rotocoale cu fum de tămâie pe deasupra. Le „numește”. Îi pomenește în gând pe cei care au trecut dincolo, în lumea aia mai bună, plină de verdeață. Cea lipsită de întristare și suspin. Urmează să le-mpărțim la cimitir sau oriunde în altă parte, celor în nevoie. Multe sunt cele ce ne leagă de cei plecați. Amintiri în primul rând. Câte-un lucrușor ori o poză. Și dragoste. Care, știți bine, nu trece.

În cimitir, străbatem, așa cum facem de două-trei ori pe an, aleea largă de la intrare. Mă gândesc că cimitirul este spațiul cel mai aglomerat din oraș. Stau acolo, înghesuiți unul lângă altul, unul peste altul, câteva generații ale celor care-au viețuit printre noi. Țărână din țărână, tăcuți și decenți în lumea celor plecați. Au lăsat în urma lor deșertăciunea și ridicolul din lumea celor care-i pomenesc azi. Aprindem lumânările, vărsăm o lacrimă și-i reînviem surâzând trecutului, derulând filmulețe cu noi și cu ei. Și-i simțim aproape. Calzi și plini de viață, indiferent cât amar de vreme s-a scurs de când le vorbim doar în gând ori în vis.

Dar până acolo mă încearcă porniri nepotrivite momentului. Un pic de revoltă, un dram de mânie, efort de a trece peste.  Pe Reînvierii (tematic nume de stradă), caut un loc de parcare. De obicei, pe ambele laterale stau de strajă unu-doi indivizi care manageriază, cu de la sine putere, spațiile de pe trotuare. Un job ad-hoc, născut dintr-o firească lege a pieței libere, cea a cererii și ofertei. Pe cei ca mine îi presează o necesitate iar pe cei ca ei impulsul generos și interesat al ofertei. Evident, toată lumea știe că ce oferă ei nu-i din propria ogradă, dar mai sunt guguștiuci care pun botu’. La intrare ne întâmpină alte două categorii de întreprinzători. Cerșetorii și cei care vând flori, lumânări și alte cele tematice. Piață liberă și concurență. Declinăm ofertele și trecem granița. Aceeași atmosferă mercantilă și dincolo de poartă, cu tarabe de flori și lumânări de toate felurile. Ba, în plus, un alt produs al pieței: paznicii. Vreo trei păzind intrarea și mulți alții mișunând printre cruci. Mă gândesc că aici ar putea fi exact mediul potrivit unde studenții de la ASE ar putea asimila lecții de economie aplicată.

Intrăm. Încă din zori am deschis ochii cu oarecare sfială în gânduri. Se cuvine, nu-i așa, să lăsăm în urmă pentru o vreme preocupările ușurele din lumea de zi cu zi pentru a ne reculege în fața crucii sub care se odihnește cel căruia îi închinăm o viață de amintiri și câteva lacrimi. Aici, la întreprinderea de pe Reînvierii, n-am nimerit-o. Pe aleea cea largă care se deschide de la poartă până la capelă ne întâmpină un concert de muzică țigănească. Scena: un merțan negru parcat de-a curmezișul aleii. Motivația: să se bucure și ăia de sub brazdă. Ori, mă gândesc, dimpotrivă, să crape de ciudă. Că, uite, aici ăia rămași își pot gâdila urechile cu Ionică Minune și umple burdihanu’ cu fripturi și semințe în vreme ce la ei, dincolo, vor fi fiind numa’ coruri cu heruvimi, lălăind psalmi plicticoși. Iar crăpelniță, ce să mai vorbim, una e fumu’ de mici de la grătar și alta ăla de tămâie. Așa că nu mi-e niciodată clar dacă paranghelia de pe alee e un omagiu pentru puríu care a crăpat ori maniera în care gagiu ăsta care încă mișcă îi dă cu sîc lu’ ăla liniștit de sub cruce.

Știți, îmi dau seama că aleea cea largă e locul unde se întrepătrund mai multe lumi, despărțite de realități aproape palpabile: cea predefinită, firească, a celor care-au plecat, a noastră, lumea celor pentru care orice popas la locul rămășițelor celor dragi e un decent moment de reculegere, de rememorări duioase dar și prilej de smerenie către cele sfinte și o a treia, lumea celor pentru care filozofia existenței și a trecerii în imaterial e una superficială, de o inconsistență dezarmantă. Deseori vulgară și agresivă, o ofensă pentru bunul simț. Ce ne rămâne? Doar să mângâiem fotografia de pe cruce și să-i cerem iertare dacă nu toate gândurile noastre ajung la el din cauza gălăgiei. Și, în vreme ce parcurg aleea pe drumul spre ieșire, mă gândesc că și petrecăreții sunt copiii Domnului. Te pomenești, îmi zic, că de acolo, de sus, s-ar vede că ei sunt cei săraci cu duhul. Că poate nu știu ce fac și că, se știe, mare-i mila Domnului și a lor fi-va împărăția cerurilor. Și că tare-s păcătos gândind că îndurarea Lui ar trebui drămuită mai grijuliu, că nu-i drept să risipească darul iertării pogorându-l pe creștetul celor lipsiți de smerenie, celor lipsiți de grija că purtarea lor agresează continuu pe cei din jur.

Trec mai departe și clatin din cap.

Cine-s eu să judec?!

                 

Ștefan,

26.12.2014