...câteva zile, Ziua 7,

1989 decembrie 23

Televiziunea este punctul central al existenței tuturor. Comunicate, atenționări, apeluri la calm, apeluri la mobilizare, știri șocante, puncte de rezistență a unor elemente contra-revoluționare. Armata e cu noi, Securitatea e cu noi, toate formele organizat militarizate sunt cu noi, totuși se mai trage. Suntem bulversați cu toții. Cine trage?
Și, din ce în ce mai pregnant, se conturează o teorie, se consacră un termen: teroriștii. Dar asta avea să prindă rădăcini zilele următoare, deocamdată am dat curs îndemnurilor la normalitate. Mă duc la serviciu.  Ei, acolo, în inima evenimentelor, au făcut ceea ce era de făcut: au creat un organism de conducere al țării care să umple locul gol lăsat de organismul (organismele) defuncte, ducă-se pe pustii! CFSN sau Consiliul Frontului Salvării Naționale. CFSN-ul ăsta, pân-la urmă, s-a impus ca fiind grupul de oameni cel mai îndreptățit să  rânduiască trebile din viitorul ce va să vină. După fuga dictatorului, în sediul CC, de-a lungul agitatei zi de ieri, au mai fost două tentative de naștere a unor grupări de conducători, una sub oblăduirea fratelui Ilie, probabil crezându-se îndreptățit ca mândru purtător al numelui Ceaușescu, al doilea fiind o altă relicvă comunistă, Ilie Verdeț. N-a fost să le iasă, CFSN-ul a reunit multe dintre numele celor care, mai demult ori mai recent, s-au opus lui Ceaușescu, într-o formă sau alta. Nu-s de pe strada mea, ca să zic așa. Dintre toți, personal nu-l știu decât pe Adrian Sârbu, abia aștept să ajung la muncă să comentez cu colegii, pe Sârbu l-am avut în sală ca organizator, acu’ câteva luni, al unui eveniment major al CCIB-AG (Centrala de Construcții Industriale – Antrepriză Generală), vreo 20 de ani de la înființare, dacă știu bine. Regizor nu tocmai breaz în lumea lor, câștiga o pâine, zic gurile rele, făcând filmulețe bine plătite pentru departamentele de protecția muncii din bogata industrie a construcțiilor. Treaba lui, mie unu’ mi-a plăcut să muncesc cu el, părea atât de prietenos cât să nu-l bagi la grețoși și destul de deschis la minte cât să accepte părerea unora care știu mai multe decât el într-o chestiune ori alta.

În hol, la intrarea personalului, lume multă. Mai toți au câte ceva de zis. Ce s-a petrecut pe unde-au fost ei, ce mai știu din surse sigure, cine-s teroriștii. Unii mai vocali, alții timizi. În mijloc, toarșu’. Azi nu mai poartă vreunul dintre costumele lui impecabile, făcute la Apaca pentru export și nici vreo pereche de încălțări din cele fine ca mănușa. Azi poartă un pulovăr modestuț și niște înălțări în aceeași notă. Aflăm că, în înțelepciunea binecunoscută, el a prevăzut de mult, în sinea lui interioară, că regimul ăsta (ăla) n-avea cum să mai dureze. Prea multe lucruri nu erau la locul lor, prea multe minciuni, raportări false în orice domeniu, mâncătorii și alte cele. Acum va trebui să ne vedem fiecare de treabă, lucrurile vor intra pe făgașul normal și toate vor funcționa fără greș. Fi-mi-ar scârbă! Radu zice vreo două care nu-i cad bine toarșului, mai dau și eu o completare care-mi stătea în gât, mă uit la ceilalți, cu toții cată jur împrejur a jenă, nu e nici un secret că toarșu’ director e ditamai securistu’, că doar n-or fi fost ăia așa dobitoci să pună vreun neica nimeni să conducă un „obiectiv” unde, din când în când, se mai desfășoară câte-un eveniment de grad „0”. Nu prea mai zice nimeni nimic, nici de bine nici de rău, toarșu’ își pliază cuminte coada între picioare și se ascunde în biroul lui elegant de la intrarea oficială. Aflu, de la cei care-au apucat azi să calce acolo, că se zărește vag, pe peretele de la răsărit, un dreptunghi măricel de zugrăveală mai deschis la culoare decât suprafețele vecine în vreme ce pe colțul biroului cel fițos a răsărit o biblie.

Peste zi orașul fierbe. Se trage. N-aș zice că euforia de ieri a trecut, doar că s-a încărcat cu alte semnificații. Ne e limpede acum că nu toată lumea agreează schimbarea. Avem o oarecare idee și cine anume ar fi cei „de contra”. Cei care, firește, erau în lumea cealaltă, în tabăra celor pe care regimul îi răsfăța cu privilegii la care noi, muritorii de rând, „rozătoarele”, cum se auzea că ne gratula savanta, nici nu visam. Cei care nu stăteau la cozi interminabile ca să apuce ce „se mai dădea”, cei din structuri pentru care existau policlinici speciale, spital special și o anume zonă de litoral unde cei ca mine erau ținuți departe de garduri și santinele. Cei pentru care exista „Gospodăria de partid” și vile de protocol. Și slugile lor care purtau arme, trupe antrenate special pentru astfel de posibile evenimente. S-or fi gândit la toate, arde-i-ar focu’, poate că încă mai speră ca mișcarea asta, revoluția asta să se stingă și lucrurile să se reașeze acolo unde le era lor bine. Ori, mai degrabă, vor doar să aducă moartea pe străzi, ca o răzbunare împotriva lumii noi în care nu vor mai avea parte de bunătate de viață frumoasă.

Se trage în multe puncte din București. Și nu numai. Revolta a cuprins toată țara, Timișoara a aprins fitilul, Bucureștiul s-a aprins iar pârjolul a cuprins, rând pe rând, toată țara. Sibiu, Iași, Brașov și Constanța, Arad și alte, alte orașe, mai mari sau mai mici. Nu se poate, suntem prea mulți cei care urâm ce-a fost, nu-i posibil ca atâtea morți să fie în zadar.

De ieri, Ceaușescu și savanta sunt  „găzduiți” într-o unitate militară pe la Târgoviște  Ce să facem cu el? Eu, unul, tare mi-aș dori să-i oferim, în ultimii ani de viață, traiul pe care ni l-a oferit el nouă. Un apartament de bloc, undeva sus, la etajele unde gazul nu mai ajunge iarna, în camere unde temperatura nu depășește 16 grade iar mucegaiul ornează pereții, să-i înțepenească picioarele așteptând ore în șir ouă ori resturi de carne la alimentara, să-și rupă țurloaiele izbindu-se de mobile în serile în care „se lua” lumina. Să afle cum arăta bunăstarea pe care o clama necontenit în elucubrațiile sale. Asta-i trebuie, fir-ar el de nenorocit cu neamul și clica lor cu tot!

Ziua 8, 1989 decembrie 24...