...câteva zile, Ziua 9,

1989 decembrie 25

Mergem  la ai mei.

„Iau și un cozonac?” Ăla micu’ face fițe la încălțat iar eu alerg cu încălțările după el prin casă. Frățioru’ăl mare se oferă să mă ajute, nu, mersi, lasă-l să zburde, pun eu mâna pe el! Întrebarea nevestei pică destul de nepotrivit,  asta e chiar problema ei, la o adică. Îmi stă-n gât să-i zic că n-are decât să ia, dacă e „bazată” și rupe concurența. La masa de Crăciun suntem toți ai noștri. Cozonaci vor mai fi, care de care mai crescuți, mai pufoși și mai vrednici de aprecieri. În loc de asta, preventiv, îi zic că nu e cazul, face mama cozonaci și n-o să ne mai omorâm cu dulciurile după ce umplem instalația cu de-ale porcului.

Am noroc cu încălțatul, Piticu’ se împiedică de bagajele din hol și, în vreme ce pișă ochii, îl păcălesc și-i pun ciubotele.  Socot că n-ar strica să ne grăbim nițel, am venit spre dimineață acasă și n-am dormit decât vreo 4  ore, am doar câteva ceasuri răgaz apoi  e musai să ajung din nou la sală. Teroarea încă nu s-a stins. Suntem, încă, legați de „obiectiv” păzindu-l zi și noapte pe rând, în ridicole grupe de câte 8-10 oameni. Fără nici o posibilitate rezonabilă de a-l apăra, nu avem nici un fel de arme. Inițial, toarșu ne-a recomandat să ne înarmăm cu noduri de schele, dacă știți ce sunt alea. Niște fierătanii cu șuruburi care leagă o țeavă orizontală de una verticală. Multiplicate, țevile astea legate cu noduri între ele constituie schela.  „Îi rupem!” l-am persiflat, destul de iritat, pe toarșu. „Ăia cică sar de la etajul doi, cad în picioare după ce au omorât doi inși înainte să atingă pământul, iar dumneavoastră vreți să ne apărăm cu bolovani.”. Radu simte că e țeava pusă și-mi ține isonul: „Suntem, oricum, mai dotați ca albanezii”. Lumea ridică sprâncenele a întrebare iar Radu continuă:„ ce, nu știți care e apărarea antiaeriană la albanezi”? Nu știm. Radu exemplifică agitând pumnul strâns către cer: „mama voastră de dușmani!”

Ei, da, are dreptate, suntem mai dotați.

Ieșim la autobuz. Parcă e ceva mai multă lume pe stradă. Încă mă bântuie cele văzute ieri  la Budimex și nu reușesc să realizez în ce fel aș putea să-i protejez pe copii dacă, Doamne ferește... N-a fost cazul, am ajuns cu bine și iată, în casă e cald, în suflet la fel. Tata face numărătoarea și-i ies toți. Casa-i plină și mama decretează că nu pornește nimeni televizorul. Ba chiar mai mult, subiectul de pe buzele tuturor este interzis. Întâi mi-am zis că interdicția mamii seamănă cu „la priză nu pui mâna!” ori „nu pune mâna pe cuțit,  îți taie tata pâinea!”. Apoi am realizat că, de fapt, funcționează.  Peste toate temerile și stresul de pe străzi, iată că joaca relaxată cu cei mici,  Piticii mei și nepoții, glumele de la masă și sentimentul că, împreună fiind, avem o lume a noastră,  a diluat frica și a alungat, pentru o vreme, realitatea de afară.

Nu-mi mai amintesc prea clar dar undeva, spre ora 3 după masă, a sunat telefonul. Musai să ajung cât pot de repede la sală, e o oarecare treabă de făcut. Nu mă taie mintea nici un dram ce-ar putea fi. Că doar n-o fi tot vre-un ridicol pieptănat de babă cu spectacol în mijlocul tragediilor de-afară! Trag o vreme de timp, nițel furios de invazia lumii de afară în spațiul meu personal. Și nici nu vreau să stric cheful nimănui, așa că mai întâi am zis „dă-i în mă-sa! poa’ să se aleagă praful, nu mă duc!”. P’ormă viermii neliniștii mă rod, nu mai râd la glume, răsfățul copiilor mă irită, „hai să mergem, nevastă, am treabă.”   Zâmbete care pier în colțul buzelor, bucurii care se sting în ochii celor pe care-i iubesc. Deie Domnul să ne vedem sănătoși și mâine, și-n zilele care vin! Amin!

E aproape seară când ajung la sală. Nici nu-mi scot bine haina de pe umeri că sună telefonul. „Bună ziua, eu sunt, zic, da, mai avem masa de montaj, desigur. Suntem aici, veniți când vreți, nu plecăm nicăieri, patria are nevoie de noi să apărăm obiectivele!” Râde, am zis eu că omu’ e destul de inteligent cât să se poată face agreabil. E Sârbu, regizorul de la protecția muncii și ditamai membrul CFSN. Vrea să monteze un material în VHS iar masa noastră de montaj e, slavă cerului, întreagă și poa’ să-și facă treaba fără probleme.

Se lasă noaptea. Televizorul merge non-stop și aflăm chiar că e bine să nu-l oprim pentru că acu-acu urmează un comunicat important pentru țară.  Ăștia bătrâni, care știu de la radio momentul 23 August de-acum ’jde de ani, rânjesc pe sub mustăți. „ Taci că s-a întors regele!”.  Nu s-a-ntors. Căscăm ochi la televizor încercând să anticipăm despre ce e vorba. Teoretic, ar trebui să patrulăm de-a lungul și de-a latul (e un fel de-a zice, firește) foaierelor, să băgăm de seamă la teroriști. Primim tot felul de telefoane de la cunoscuți și anonimi care ne atenționează că o să fim atacați ba din stânga, dinspre lac, ba din sud, ba din partea ailaltă. Ne mai crispăm nițel, nu pot să nu recunosc, dar povestea asta de-a Petrică și lupul ne-a imunizat. Între timp, pentru că fiecare dintre noi venea de la o masă de Crăciun, cu câte ceva în traistă, mai ronțăim un cârnat și mai dăm pe gât un  vin de  țară. Târziu, cândva spre spre miezul nopții, aflăm că dictatorul și nevastă-sa au fost executați. Judecați, condamnați și împușcați la repezeală.  Comentariile dintre noi vor veni după aia, deocamdată suntem cu toții siderați și încercăm să digerăm ce-am văzut. Un simulacru de proces, cu un simulacru de complet de judecată, cu un simulacru de probatoriu și un simulacru de execuție. Imaginile sunt, e evident, luate în VHS și realizăm că la materialul ăsta trebuia să muncim noi dacă Sârbu ar fi venit aici să-l monteze. Iată că n-a fost cazul, a găsit altă masă de montaj, probabil chiar în televiziune. Ne revenim din șoc și ne dăm cu părerea.

„ Ce rahat de proces!, zic și-mi reafirm părerea. Trebuia să-i obligăm să trăiască, pentru tot restul vieții lor, modelul de viață la care ne condamnau ei zi de zi. Să sufere de frig, să mănânce tacâmuri și adidași, să-i mai ia, din când în când, câte-un organ la întrebări dacă îndrăznesc să deschidă gura împotriva regimului.”

„Ba nu, zice Ake. Nu contează cum au găsit ăștia de cuviință s-o facă, legal sau nu, nici nu știi dacă ăstora e corect să le aplicăm legea. Nu meritau altceva.”

„Care lege?!”, zice dom’ Andrei. „Legea lor?! Aia pe care, iată,  o pun ei și grupurile lor fanatice în aplicare pe străzi, omorând oameni de-a valma numai ca să ne pedepsească pentru îndrăzneala noastră de a ne fi răsculat?! Care lege?! Aia care le permitea să ne țină cu grumazul plecat, strunit în jug?! Ia mai dă-i în mă-sa! Au murit așa cum și-au așternut!”

„Nene, e ziua sfântă de Crăciun, zic cu juma de gură. Măcar să fi așteptat încă vreo două-trei zile. Nu se face să ieși cu crucea-n mână la Tv și să cinstești nașterea Domnului omorând conștient, voluntar, doi oameni în numele dreptății.”

Mai mârâim o vreme și ne retragem în cabina de jos. „Hai să dăm o tură pe foaiere” zic, încă bulversat de știrea de la televizor. Îl iau pe Dorel, ne asigurăm că e lumina stinsă peste tot și „ieșim în patrulare” pe foaiere. „V-ați luat Kalașnicoavele?! ne persiflează Radu. E știut, avem un arsenal redudabil la mecanici, câteva țevi de fier sunt Kalașnicoave iar nodurile de schelă sunt grenade. Luăm și ceva rezervă de muniție (stimulent, vin roșu de țară) și-i dăm bătaie. Afară, umbre de tot felul  ne amenință din întuneric. Acolo, dincolo de coclaurii parcului, orașul seamănă cu un Olandez Zburător, lumini mai rare ca de obicei, viață și moarte deopotrivă.  Când ne-ntoarcem Ake ne arată că a fost pornit sistemul de supraveghere electronică. Nu mai e cazul să ne expunem fizicul că sunt câteva zeci de microfoane (difuzoare, de fapt, dar puse pe invers) care păzesc, vigilent, foaierele. Nu vă explic ce-i aia, cert e că funcționa și încă bine de tot, auzeam cei mai discreți pași pe holuri și orice ușă care se deschidea. Și conversații.

Încet, încet, proviziile de pe mese se împuținează iar noi ne relaxăm. Nu suntem lângă familie dar, cu voia Domnului, suntem vii, comentăm momentul extraordinar și ne dăm seama că ce-am trăit azi, că ce trăim cu toții de câteva zile, e o un ditamai vârtej al istoriei iar noi oarecari particule purtate de vânt. O fi, nu-i vorbă, efectul căpșunicii lu’ Dorel sau a zaibărului de la Costel, administratorul sălii, dar suntem cu toții victime ale tentației de a debita lucruri deștepte, rod al evenimentelor de ieri și de azi dar și al emoțiilor din zeama de struguri. Și-atunci s-a întâmplat. Costel mai rădea un pahar, eu moțăiam pe fotoliu iar ceilați vorbeau discuții. Din difuzorul de supraveghere se aude, clar și fără dubii,  un răpăit distinct de armă automată.

Tî-tî-tî-tî-tî-tî! Tî-tî-tî-tî-tî-tî!! Am sărit ca ars, ceilalți s-au ridicat de pe scaun , „ce-i asta! De unde se aude?!” zice Costel. Nimeni nu știe, poate fi oriunde de jur împrejurul sălii, difuzoare/microfon sunt peste tot. Ne uităm unii la alții și habar n-avem ce mama naibii ar trebui să facem. Convenim să ne împărțim în două grupe și să ne furișăm, unii de-a dreapta și ceilalți de-a stânga pe foaiere. Tiptil și, pe cât posibil, neștiuți, ca și cum n-am fi acolo, nimeni nu vrea să fie țintă pentru nenorociții care trag.  Ne întoarcem aproape în același timp, nimeni n-a sesizat nimic anormal, spre liniștea noastră. Și-atunci, din cabina electricienilor, iese relaxat nea Gigel. Citește panica pe fețele noastre și-ntreabă ce-i cu noi. Ce s-a-ntâmplat?! „Păi, nimic, au tras unii cu o pușcă, Tî-tî-tî-tî-tî-tî! Tî-tî-tî-tî-tî-tî!!”, zice Costel. „Tu n-ai auzit?!” „Nu, zice omu’, io am vorbit la telefon acasă, să văd ce face ăla micu’. Avea nițică febră când am plecat.”

Îmi pică fisa și-i las să se agite. Și, când toată lumea părea să se fi potolit, le servesc o altă porție de Tî-tî-tî-tî-tî-tî! Tî-tî-tî-tî-tî-tî!! în difuzor.

Deșteptul nostru de sistem de supraveghere era victima tehnologiei telefonice. Ori de câte ori cineva forma un număr pe oricare telefon din clădire, contactele discului răpăiau amenințător în difuzorul cel vigilent. Cred că aveam nevoie de un asemenea moment, trebuia să râdem. Pentru că, le-am zis, la noi la țară orice priveghi de la căpătâiul mortului trebuie trecut cu glume, gogoși și câteva pahare de vin. Poate așa se-ndură cel de sus să ierte păcatele știute și nebănuite ale celor care au închis ochii întru eternitate.

Ștefan,

Decembrie, 2014