Decembrie ’89 – câteva zile

Preambul

Interesant câte semnificații scot capul din aceeași idee exprimată în mai multe moduri.

Ca să încep cu începutul, inițial mă chinuia gândul că-i musai să vă zic una-două ori mai multe despre cele  trecute prin noi, cei care eram atunci, în zilele și nopțile care ardeau, din preajma Crăciunului necreștinesc din ’89. Mă gândeam să încep evocând banala remarcă asupra scurgerii timpului. Ceva precum „privesc peste umăr (dreptul ori ălălalt) la cei 25 de ani scurși de la acel moment crucial...” ori „parcă a fost ieri, nici nu știu când au trecut...” ori „ce repede îmbătrânim...” ori altele.  Ideea era, ca să depășesc preambulul, că poți să pui pe masă o singură idee da’ s-o vopsești ba în roz, ba în verde. Ia gândește-te cât de diferit sună „25 de ani” față de „un sfert de secol”. Parcă-i vorba despre altceva, așa-i?!

Și de-aia voi încerca să stau departe de judecăți de valoare ori concluzii și să vă spun doar povești. Nu fabulații, doar întâmplări. Așa cum mi-au fost spuse și mie, atât de reale pe cât vor fi fost ele în mintea și relatările celui de la care le-am luat.

 Ziua 1, 1989 decembrie 17

Nimic nou în faptul noii zile. Trezit, baie cu cele obișnuite, bărbierit, duș. Nu mai știu sigur, probabil m-am trezit nițel mai devreme.

Și-acum am să trec pe modul prezent, e mai simplu să povestesc.  

Azi avem spectacol cu Stela, Arșinel și ai lor și-i musai să purecăm toate cele. Verificat cabluri, ales microfoanele potrivite, să cablăm monitoarele de control și să verificăm circuitele de pe stagebox. Mixerele, amplifii. Boxele.

Repetiții, azi e rândul meu la pupitru, Radu  mă asistă, Bozo e la scenă, Dorel rezervă. Nu-i simplu spectacolul, scene diferite, numere diferite, microfoane multe. Aproape că nu apuc să dau căștile jos de pe urechi, tot simt nevoia să verific microfon cu microfon, nivelul, corecțiile. Casc bine ochii și urechile, nu vreau s-o dau de gard. „Păzește-te, mai întâi, de microfonii!”, îmi zicea șeful Ake,  când, la nici o lună după primul contact cu lumea asta, mă lăsa singur în cabină cu un spectacol pe cap. Ușor precum „Ana are mere” dar, Dumnezeule mare, era ditamai Sala pe capul meu și vreo două –trei mii de spectatori pe scaune!

Azi merge bine totul. Lumea aplaudă, muzica sună bine, aș avea motive să mă relaxez dac-aș reuși să scap de morcov.

Și-atunci intră Mircea, Organizatorul.

„Floricele, tre’să dăm un anunț pe sală”.

Întâi n-am auzit, încă butonam pe mixer, cu căștile pe urechi, verificând un microfon ori altul. Radu mă bate pe umăr și dau jos căștile.

„Trebuie să-l anunțăm pă unu’ să iasă din sală”, zice Radu. „I-o fi născut nevasta ori a murit soacră-sa, oricum, e de bucurie”, se hlizește el mai departe.

„Bă, nu sunteți zdraveni?! Știți bine că nu se face așa ceva în mijlocul spectacolului!”

„Musai, zice Mircea, e aprobare de sus”.

Aștept o pauză între numere, iau microfonul și fac anunțul: „Tovarășul Ixulescu este rugat să ...” și parcă-l văd pe Ixulescu mirat că că am reușit să-l dibuim și aici, poate umflându-se-n pene, iote, nene, vreo 4000 de oameni au aflat că lui i se întâmplă un eveniment suficient de important încât să-i dăm numele pe „stație”.

Nu trec 10 minute și intră iar Mircea pe ușa cabinei. Alt anunț, alt individ care nu prinde finalul spectacolului. Apoi, după alte câteva minute, Ixuleanu. P-ormă Ixulică.

N-a mai glumit nimeni. Nu era greu să ne dăm seama ce meserie aveau oamenii ăștia care lăsau acasă indicii clare despre locul în care pot fi găsiți dacă cineva, cu o treabă anume, trebuie să-i găsească.

Și, pe la al treilea sau al patrulea, Mircea o pune pe masă: „se pare că au intrat ungurii peste noi la Timișoara!”

Ei, la o chestie d-asta, dacă n-ai norocul să fii un individ rece precum ăla maroniu de lângă gard în miezul iernii ori, la o adică, un cineva antrenat să primească noutăți despre ET plimbându-se pe Lipscani, ai toate șansele să deraiezi de la un mod de gândire normal. Nici unul dintre noi nu ne-am întrebat de ce mama dracului n-au intrat ungurii pe la Oradea, că era la doi pași!!

După firescul moment de uluială, primul care a reacționat a fost Radu.

„Am căcat steagu’, ne cheamă ăștia la armată!”

Spectacolul s-a cam fâsâit, desigur. 

Am strâns numai microfoanele. Restul au rămas pe poziții, miercuri urma să se joace același spectacol. Fețe lungi și priviri pierdute. Comentarii reținute, ici-colo câte-o glumă crispată. Târziu, pe drumul spre casă, oameni în uniforme mișună prin oraș, îndreptându-se către acel „acolo” unde le e locul într-o situație de criză. Nu-i deloc a bună, fac repede o socoteală cam câți ani sunt de când m-am lăsat la vatră și-mi dau seama că, de-o fi să fie atât de rău precum în temerile cele mai negre, e posibil să caut iar valiză de lemn.

Ziua 2, 1989 decembrie 18...