...câteva zile, Ziua 5,

1989 decembrie 21,

Spectacol și azi. Nu știu de ce-ar trebui să se mai țină, nu prea mai interesează pe nimeni, probabil că organili de pe la teatru și toarșu’ colonel țin morțiș să ne facă să credem că nimic nu s-a schimbat, că viața de azi și mâine trebuie să fie precum cea pe care-o tot trăim de amar de ani încoace, cu ei sugându-ne vlaga și noi resemnați, cu jugulara la vedere.
Cu ei trâmbițând victoriile unui socialism muribund, cu ei mințind, cu noi știind că ei mint, cu ei știind că noi știm că ei mint. Cu zeci de ani de pseudo-realizări în care bășcălii populare precum „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”, „voi vă faceți că plătiți, noi ne facem că muncim” ori „trebuie să știm, dragi tovarăși de colectivă, dacă la sfârșit de an mai primim ceva ori rămânem cu ce-am furat!” concretizau o realitate înspăimântătoare: reușiseră ca, în cele câteva zeci de ani scurse de la nașterea și propășirea acestui monstru pe pământul nostru, să facă cel mai mare rău acestui popor. Dezinteresul pentru  muncă. Un sictir care te-nvăluia zi de zi ca ceața, fără nici un motiv rațional să opui un dram de rezistență. Sentimentul că, dincolo de lozinci mobilizatoare, eventuala ta preocupare de a munci mai mult și mai bine nu te ajută pe tine ci pe cel care culege roadele muncii tale. Și altele, cele multe care ne-au transformat din ce-ar trebui să fie un popor în rândul lumii, cu respect pentru tradiții și strămoși,  într-un fel de nedemni cântători de serenade patriotarde, deșănțate și aiuritoare, la geamul „conducătorilor iubiți”. Nici nu mai îndrăzneam să ne manifestăm, sincer și spontan, dragostea de țară și sentimentul de patrie. Goliseră de conținut noțiuni care mențin coloana vertebrală a unei națiuni.

Ajung la serviciu pe la prânz. Mă sună nevasta să-mi spună că la ei la serviciu secretarul de partid mobilizează oamenii să-i scoată la miting.

„Nu te duci, îi zic. Pe la noi vorbește lumea chestii inimaginabile, cică la Timișoara orașul ar fi fost declarat oraș liber de comunism! Cică de pe nu știu unde au fost încărcate trenuri cu oameni din fel de fel de fabrici, înarmați cu bâte și trimiși spre Timișoara cu ordin să restabilească ordinea. Îți dai seama ce-o putea să iasă acolo. Nu te duci, mergi direct acasă.”

Ceaușescu vorbind la televizor. De data asta nu mai e ca de obicei. Alte dăți ne vedeam fiecare de-ale lui, ignorând căcaturile debitate, sătui de minciuni. Acum nu se mișcă nimeni din fața televizoarelor, cu toate că toți știm că orice ar spune e departe de a fi credibil. Dar astăzi e ceva, e altceva, se coace acolo, abia simțit, un vulcan. Care, iată, n-a întârziat să erupă.

El la balconul CC, bătând câmpii, clamând unitatea de nezdruncinat a poporului în jurul partidului, în jurul lui. Un zgomot disonant, o rumoare crescând  clipă după clipă, un vuiet care se umflă necontenit. Proteste, uriașul adormit se trezește, iese din amorțeală și demonstrează că trăiește. Și dă primele semne pe care el le vede pe viu, în direct, că el și sistemul pe care l-a creat este departe de a fi atotputernic. Pentru mine  momentul în care am citit frica din ochii lor a fost crucial. A fost clipa în care a renăscut speranța, în care am trăit, uluit într-o oarecare măsură, dimensiunea colosală a forței de grup. Am simțit până dincolo de limita raționalului semnificația noțiunii de solidar. Poate că Dumnezeu s-a îndurat să ne miruiască cu apă moartă, ca să curețe răul și cu apă vie ca să trezească energiile din noi toți.

Privirile lor speriate și aerul descumpănit, iată ce moment plin de semnificații!

„Alo, alo, stați liniștiți la locurile voastre”! și ce părea de neimaginat se produce. Ceasurile care au urmat au născut furtună și sânge.

La noi nici vorbă de spectacol. Am strâns toate cele de pe scenă și le-am gospodărit la locul lor. Descumpăniți. Ce facem?! Mergem acasă la familii? De-afară, din când în când, răzbate zgomot surd de răzmeriță. Încet, încet, se lasă întunericul. Nu plecăm. Nu știu ce protocol, pe bune ori inventat ad-hoc, ne obligă să rămânem „în obiectiv”. Orele trec, din centru se tot aud, uneori vag, pierdut, alteori destul de clar, scandările mulțimii. „Jos Ceaușescu!”, „Libertate!”, „Jos criminalul!”. Or fi mulți? Or fi destui?  E o speranță undeva, în spatele temerilor de ce-o să fie. Sun acasă, totul e bine. Măcar acasă, pentru că afară, acolo, dinspre Unirii ori poate mai departe, din inima nopții s-a deschis iadul. E război, a început cu câte-un foc, două, câte-o rafală scurtă, apoi cu foc susținut, ca pe front. Urcăm pe „casă”. Departe, spre Colțea, fulgere sparg întunericul, cine-or fi cei care trag? Oare trag în oameni?! Spre înaltul cerului sparg noaptea linii luminoase, rafale de armă automată  care-mi dau speranțe, poate că vor numai să-i sperie, trag în sus... Vuiet, vaiete, urlete și zgomotul armelor care acoperă totul. Totuși, prea multe rafale și prea puține linii verticale,  Doamne cel bun și îndurător, fă să nu fie adevărat gândul de moarte care ne dă fiori! E ca la război, războiul unor români împotriva altor români. Nici nu simt frigul nopții de decembrie, înghețat e doar fiorul care-mi zbârlește spinarea și înghețate mi-s gândurile. Acolo, pe front, în lumina fulgerelor, praf și fum se ridică în negrul nopții. Și suflete. Câteva ore, două, trei, cine mai știe?! Lungi precum înghețul firii de la capătul timpului.

Am rămas toată noaptea „în obiectiv”.  Martori de departe la grozăviile ascunse-n noapte, prea obosiți ca să avem reacții, prea speriați ca să gândim.

Ziua 6, 1989 decembrie 22