Ies repede din
bloc, nu mă atrage de loc o conversație matinală cu nea Gheorghiță, vecinul de la 6, electrician pe șantier și posesor al
tuturor adevărurilor despre orice. Un „bună dimineața” convențional și doar o informație de o credibilitate
rezonabilă: urlă Europa Libera și Vocea Americii
despre evenimentele de la Timișoara. O fi, nu mă surprinde. Eu n-am ascultat deloc, aflu
eu mai multe la muncă.
Metrou cu oameni
mulți și tăcuți. Nu prea ai ce
discuta cu necunoscuți. Cei mai mulți se leagănă în mersul trenului,
ancorați de agățătoare și de barele metalice, privind preocupați pe geam. Pare să fie acolo, în goana nedeslușită a pereților tunelului, o neliniște acută care le așterne griji pe
chip. Probabil că mi se pare, gândesc, probabil că oamenii ăștia nu au deloc azi, mai mult decât
ieri, un plus de tristețe și de resemnare
cenușie pe chip. Poate că ei arată, ca și ieri, ca și în zilele, lunile și anii trecuți, aceeași mină obosită,
aceeași imagine a
neparticipării la viață, poate că doar îi văd eu
azi altfel decât ieri, mai cocoșați de o grijă în plus.
În orice caz, la
muncă fiecare „bună dimineața” sună nițel altfel. Nu mai
e deloc un reflex protocolar, poți simți o tușă groasă de „mă bucur că te văd, dea Domnul să ne vedem sănătoși și-n zilele care vin!”. Simțim cu toții că fiecare zi
de-acum încolo n-o să mai semene cu cele din trecut.
Cafeaua lu’ Ake
mă-mbată încă de pe hol. O să renunț azi la ceai, îmi dau seama că, atunci
când te înfioară vâltorile primejdioase de după colț, pericolul
dintr-un ness nu-i mai mare decât o bășină-n vânt. Au venit aproape toți, inclusiv cei care, tradițional, mai furau
nopții câteva minute-n plus în cearșafuri, Bogdan și Viorica, fiecare
în patu’ lui, să ne-nțelegem. Nu durează
mult și discuțiile se cantonează pe subiectul momentului. La Timișoara e groasă rău. Ăștia de la
posturile de radio interzise zic că nici vorbă de invazie ungurească. Cică, de fapt, ar fi ieșit lumea-n stradă sătulă de mizerie, de
Ceușescu și de minciuni.
„ O să ascundă
Secu’ vreo 3-4 mai zgomotoși, o să-i mai critice-n ședințe de partid pă alții mai colțoși și se potolesc”, zice Bozo. Nici nu se uită la noi, tot sapă de vreo două zile într-o pocnitoare de televizor cu tuburi și nu-i dă de cap.
„Îhî, corect”,
mormăie domnu Andrei, seniorul colectivului. Tovarăș de mulți ani cu Ake, amândoi ne tot spun povești de pe vremea când scriau primele pagini de istorie în Televiziunea
Română. „Tot așa cum i-au potolit
și la Brașov, acu doi ani,
la fel ca-n Valea Jiului în
’77.”
„Da’, însă acuma
cică a fost măcel pe străzi în Timișoara, zice Radu. Zeci de morți, nici nu se știe câți răniți”.
Clătinăm din cap
care mai de care. Greu de digerat astfel de știri, greu de acceptat ca reflectând realitatea. Cum naiba să-și facă loc în mintea noastră cea amorțită, în convingerea
cvasi-generală că regimul e
atotputernic, că opoziția e lipsită de sens, că românul mormăie nemulțumit în barbă dar trage mai
departe la jug în vreme ce aplaudă impersonal la 23 August scandând lozinci în care nu mai cred
nici găinile, cum să ia de bună o știre care zice că, iată, e posibil ca o
masă mare de oameni să genereze o mișcare dramatică. Un
ceva cum n-a mai fost. Măcel! Și, culmea, se aude
că oamenii n-au renunțat, n-au fugit
speriați ba chiar au ieșit din ce în ce
mai mulți. Zeci de mii de
oameni!! Nu poate fi adevărat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu