...câteva zile, Ziua 6

1989 decembrie 22

În holul de la intrarea personalului apar, de peste tot, cei care-am făcut noapte albă. Nici unul dintre noi nu mai are gânduri limpezi, nu putem trece senini peste cele pe care le-am văzut și auzit noaptea trecută, cățărați pe casă. Nimeni nu știe cu adevărat ce-o fi fost acolo, la adăpostul beznei care acoperă de-a rândul cele bune dar și mârșăviile iadului. Putem doar intui, putem chiar să ne asumăm certitudini, de-ar fi să judecăm prin prisma celor petrecute la Timișoara unde, nu mai e un secret pentru nimeni, ticăloși lipsiți de Dumnezeu au asasinat oameni lipsiți de apărare doar pentru că îndrăzneau să ceară un drept elementar, acela de a fi liberi și de a spune, neîngrădiți, ce gândesc. Nimeni nu are dubii, precis azi-noapte au murit oameni acolo, undeva, în centru.

Plecăm acasă. În metrou oamenii împărtășesc, care mai de care, cele ce știu, cele ce au aflat. A fost măcel la Universitate, grupuri de oameni și-au tot strigat revolta în vreme ce împotriva lor se tot mobilizau ceilalți. Miliția, care veghea pe la colțurile străzilor de-aproape să nu mai vină și alți manifestanți, armata pe TAB-uri ori trupe disciplinate, securiști în civil plasați, așa cum toată lumea știe, atât prin mulțime cât și în puncte strategice stabilite profesional prin protocoale specifice. Mulți morți, desigur. Destui care știu din surse sigure că au murit zeci de oameni, sute au fost arestați iar restul, care au avut noroc, au fugit care încotro ascunzându-se printre blocuri. Nu mă pot abține, spun și eu ce știu, ce am văzut. Trasoare care brăzdau cerul, zgomote amestecate, scandări, urlete de durere și motoare turate, rafale sacadate, iadul războiului. Cam cum descriu Europa Liberă și Vocea Americii că s-ar fi petrecut la Timișoara. Știu, am aflat, la Timișoara lucrurile nu mai sunt la fel, armata s-ar fi aliat cu demonstranții, aici, însă, numai Domnu’ știe ce-o mai fi. Aici, vezi bine, e capul balaurului. Și grosul trupului. Și vizuina. Cine-l ucide? Și cum?

Am cules familia de acasă și-am plecat la ai mei. Aici, la casa caselor noastre, e locul unde se strâng rădăcinile. Locul unde mama și tata țin vii tradițiile de familie, cele câteva care ne adună de pe unde suntem de câteva ori pe an. De Paști și de Crăciun. Ori de ziua numelui lor, atunci când „mulți ani trăiască” sună mai convingător pe măsură ce trec anii. Deși fiecare an care trece...

Tăiem porcul. Fratele tatii n-a venit anul ăsta. E ziua în care, la rândul lui, a sunat și el adunarea pe lângă godacul lor. Nu-i bai, e drept că unchiu’ știa cel mai bine unde-l amuțești pe Ghiță fără să-l faci să sufere prea mult, el știa cum să-i coacă șoricul sub plapuma de paie arzânde și, mai ales, cum să scoți toate cele ale porcului cu măiestrie tot la fel precum cel mai dibaci măcelar de meserie.

N-a fost deloc greu. Că doar toată lumea știe, de la porc n-arunci nimic, dacă femeia știe a bucătări, nimic nu se aruncă. Am dovedit, una după alta, toate etapele, inclusiv episoadele cu țuică fiartă.

Și-am terminat. Spălăm ușa, curățăm și spălăm locul. Cei doi câini tot amușină pe lângă noi, au căpătat câte ceva, „dă-i nevoii că ăștia n-au saț!”, zice mama. „Or mai mânca la pomana porcului, nu-ți fă griji, nici nu putem să le dăm tot, or să tot aibă ce ronțăi și zilele care vin”.

Poate-oi fi eu prea pofticios dar, pentru mine, cea mai bună masă din an este pomana porcului. Poate pentru că tot aștept gustul cărnii porcului abia tăiat, poate că e numai căldura de dinăuntru, a alăturării celor din sufletul meu, poate că e aerul special al Sărbătorii nașterii Domnului. Nu știu, dar nimic, nici o altă sărbătoare de familie nu mai e la fel.

Și-atunci ne-au căzut la toți furculițele în farfurie. Sigur că am tot vorbit, de-a lungul zilei, despre grozăviile din Timișoara, eu am povestit trăirile de pe „casă” din noaptea trecută. Și nici bine n-am terminat de povestit că aflăm, de la televizor (neobișnuit să fie emisie în miezul zilei dar, firește, neobișnuite și împrejurările) că „trădătorul Milea s-a sinucis”. Nici nu știam cine-a fost, nimeni dintre noi nu știa, noi eram în lumea noastră el, desigur, în lumea celorlați. Cu toții bănuiam că, săracu’ de el, o fi  fost acarul Păun aflat la îndemână. N-a fost greu să creionăm scenarii. „N-o fi vrut să execute ordinele lu’ Ceaușescu, mânca-l-ar pământu’!”, zice mama.

Era să fie valul cel mic. Valul cel mare venea tot de la televizor, atunci când, într-un studio neîncăpător, se înghesuia un grup mare de oameni surescitați și, din mijlocul lor, doi oameni mai vocali acaparaseră ecranul. Unul binecunoscut, actorul Ion Caramitru și un altul care avea să devină la fel de popular, poetul Mircea Dinescu. „Fraților, am învins!” , „Dictatorul a fugit!”, ”Dumnezeu s-a îndurat și și-a întors, în sfârșit, fața către români!” Din blide, mâncarea pe care, în orice altă împrejurare, am fi ronțăit-o cu mare satisfacție, și-a pierdut savoarea. Și, iată, a fost exact împrejurarea potrivită ca să ne lăsăm cuprinși de un adevăr relevant: mai deplin e sațiul spiritului decât cel al pântecului. 

Am dus familia acasă. Pe drum, fiecare stradă, fiecare curte, fiecare poartă  erau scene mai mici sau mai mari  pe care oamenii își manifestau bucuria. Nimeni nu mai era necunoscut nimănui, pentru că aveam, cu toții, același trecut de care vroiam să scăpăm, împărtășeam, cu toții, aceeași euforie pe care nici un alt eveniment ulterior nu a mai creat-o. Oamenii râdeau, plângeau și fraternizau. Se îmbrățișau și cântau cum niciodată nu o făcuseră la nici unul dintre detestatele mitinguri omagiale: „Ole, Ole, Ole, Ceaușescu nu mai e!!!”. „Ole, Ole, Ole, Ceaușescu nu mai e!!!” „Ole, Ole, Ole, Ceaușescu nu mai e!!!”.

I-am lăsat acasă și am plecat, pe jos, către Universitate. Tramvaie pline ochi, mașini mici sau mari, camioane și camionete cu oameni agățați ciorchine care agitau steaguri, multe drapele cu o mare gaură în centru. „Ole, Ole, Ole, Ceaușescu nu mai e!!!”, „Ole, Ole, Ole, Ceaușescu nu mai e!!!”.

Nu mi-am bătut deloc capul să proiectez, dincolo de exaltarea momentului, cum va arăta lumea de mâine. De-ar fi fost s-o fac, aș fi băgat mâna-n foc că țara asta, oamenii ăștia atât de obidiți, de încercați în ale răului, vor trăi viața pe care o merită. Domnul cel milostiv a pogorât binecuvântarea sa peste noi, a alungat răul și a mântuit neamul ăsta căci prea multe i-a fost dat să îndure! Atâta bucurie, atâta lumină, atâta bine scălda firea acelei zile încât nu puteam avea nici cea mai mică îndoială. Răul plecase, răul murise, binele din noi toți biruise și venise, cu adevărat, vremea caldă a gândurilor bune, timpul binemeritat al trăirilor pozitive. Frăția binelui din noi toți!

Spre seară, m-am întors acasă. Tocmai la timp ca să văd la televizor câteva cuvântări entuziaste în balconul CC după ce, de la același balcon, cei care au intrat primii în măruntaiele clădirii  au tot aruncat materiale propagandistice atât de detestate, pe care cei de jos le-au călcat în picioare cu frenezie. Și, pe măsură de cobora noaptea, încep să se audă  unele zgomote răzlețe care semănau șocant cu cele din noaptea trecută. Rafale scurte de arme automate. „Or sărbători, zice nevasta. Ca la nuntă, ca la plugușor, doar că aici nu pocnesc din bici ci dau cu pușca, dacă tot e la-ndemână”.

Nu era asta. O amară revelație umbrea extazul zilei. Binele absolut nu există. Va fi fiind, câteodată,  un exces de bine copleșind răul, dar semințe negre vor încolți mereu, căci chiar noțiunea de bine sărăcește de înțeles dacă dincolo nu atârnă semnificația contrară.

Zilele astea, aveam să aflu, românii au făptuit o revoluție. Oameni mulți au murit. Nu destui, se pare, la adăpostul întunericului iadul reclama, încă, tribut de vieți.

Ziua 7, 1989 decembrie 23...