TORONI, septembrie 2011 / 3

continuare de aici 
Partea trei, plaja

Cât de odihnit poți fi după o plimbărică de vreo 12 ore, înțepenit în scaunul mașinii? Drept să vă spun, cam de pe la Kulata mi se făcuse tare dor de-un pat. Dușul, însă, dincolo de miasmele emanate de apă, ne-a dezmorțit oasele, cheful de viață și ne-a reamintit de ce ne mănâncă-n talpă. Din balconul nostru se vede un strop de plajă. N-ai cum să reziști!

 

De la coana Floarea până pe plajă e o aruncătură de băț. Măcar informația asta e adevărată.

Suntem ceva mai proaspeți. Doar umbrele adânci de pe lîngă ochi trădează nesomnul. N-a prea dormit nimeni noaptea trecută. Drept e că suntem oleacă mai vocali decât de obicei. Nuuu, nu de la șnapsul băut de cum ne-am îndușat! Ăla e ca o tradiție. Cum mama naibii să te-abați?! Ai ajuns, te-ai relaxat, ba chiar te trec ceva fiori. De vreo trei zile te bântuie același gând, care nu te lasă pentru ca să dormi de-adevăratelea. Pleci, în sfârșit, în vacanța aia scurtă ca o adiere... dar vacanță, mama ei de treabă! Cum să te ia somnul în noaptea de dinainte?! Și de-aia  ne bucurăm. Că am ajuns și că ne-așteaptă amărâta asta de vacanță care-o să treacă la repezeală. Da’ nu-i bai! De ce să ne-ntristăm că trece când de-abia a început?! Și tragem un șnaps pe chestia asta.

Plaja nu-i nici prea plină nici prea goală. E exact atâta lume cât să-ți poți alege liniștit colțul în care să te-așezi. 

 

O privire-n dreapta, unde ne face cu ochiul  o terasă umbroasă cu mese, scaune și un mic bar cu automate de cafea și alte alea unde turiști ca noi beau beri brumate. Dintr-o dată salivăm. Luăm o masă. „ Un Mythos la băeții, kir Ianakis!” „Bună ziua, imediat!”, vine răspunsul grecului, adaptat ca un cameleon pe profilul clientului. L-am simpatizat instantaneu, cum altfel?! Berea  ca berea dar bruma de pe pahare, groasă de vreo 3 mm… kir Ianakis ori a fost odată pe punctul să se usuce complet de sete ori i-a șoptit tat-su’ la ureche, înainte să dea colțu’, că nu contează ce-i vinzi țugulanului de turist dacă știi cum să ambalezi oferta.  Lăfăiți precum fanarioții-n confortul dâmbovițean (meritam o revanșă ieftină peste secole, ce mama naibii!), ne-am sorbit berile scrutând porțiunea de plajă din stânga. Bătrânei, copii, altă terasă care acaparează o bună felie de plajă. Multe familii. Cu prichindei mici și foarte mici și cu seniori venerabili. Familii tinere cu sugari. Doi gemeni abia trecuți de un an pășesc împleticit prin nisip, cu cloșca de mă-sa cotcodăcind după ei  (of, ce dor m-a apucat de-ai mei! nu i-am văzuit de ieri!). Nu prea reușesc să identific limba, poate fi sârbă. Par majoritari, judecând după numărul de înmatriculare al mașinilor parcate ici-colo. Nici bulgari nu sunt puțini. Ceva italieni, ba chiar și un volan pe dreapta. Albionul cel exclusivist e în Sithonia, God save the Queen!!.

Și, cum altfel, multe mașini de pe la noi.

Revin la cei care populează plaja. În stânga noastră se hârjonesc o mulțime de copii de școală. Sârbi și ei. De la clase mici până la maxim 15-16 ani. Evaluez, curios ca omu-n vacanță, condiția profesoarelor. Hm! Nimic de soi. Puștoaicele… vreo trei codane fițoase, evident „populare”, par să-și tempereze cu greu estrogenii. Cum ar zice golanu’ăla de nepot al meu: peste doi-trei ani e bune de-acum! Lasă, nepotu’,  îți povestesc eu când ajung acasă.

 

Nu-i plaja pentru care s-a pregătit psihicul nostru. Net-ul tot încearcă s-o scoată-n față dar, credeți-mă, n-o să vă dea pe spate. Lungă cât ține satul, lată binișor pe alocuri. Accesul din strada principală, care șerpuiește prin sat (oraș?!) de la nord la sud, la câteva zeci de metri de coastă, se face pe alei înghesuite printre vilișoare și mici hoteluri care-și întind curțile, restaurantele și terasele până aproape de mare. Ăștia or avea autorizație să cotropească plaja? mă-ntreb eu, bântuit de jurnalele de știri de pe la noi, alea cu buldozere și foișoare cu capac de stuf puse la pământ la  Eforie Nord.

Cu vreo șase-șapte metri înainte de plaja propriu-zisă abandonez papucii. Vreau să simt mătasea nisipului. Îl văzusem de departe, atrăgător ca o promisiune de mult așteptată. Nisip arămiu, copt la foc mic de Helios, amicul statornic al grecilor. Fac primii pași și mă crispez ușor. Nisip deloc fin. Mă-ncontrez primului impuls, acela de a fi dezamăgit. Vreau să plec setat pe impresii pozitive. Mama mă-sii, păi Florica și consortul dormeau pe când noi ne ofileam tânjind după o cameră cu duș, apa de pe țeava lor nu-i bună nici măcar să mă spăl pe dinți, chiar că m-apucă dacă nici plaja nu e cum se lăudau ei pe enșpe pagini de net!  Țeapăăăă! nisipul e grunjos ca orezul, chiar ca bobul de mazăre în părțile mai depărtate de apă. Și nu-i doar în zona noastră, am luat-o la picior de-a lungul, testându-mi  rezistența la șmirghel. Eh, am cedat după nici o sută de metri. „Una dintre cele mai frumoase plaje de pe Sithonia”. Mama lor, în pozele de pe net se vedea tare frumos. Nici nu știu dacă n-ar trebui să mă-nfoi la checker’ul nostru, cumnatu’, care-a chiorât nopți de-a rândul sondând Google Earth, map și alte goagăle. Și iar mă apucă amocul gândindu-mă la minunățiile de plaje de pe la noi de care ne batem joc…

Când nu bântuim prin ale locuri cu care ne tentează goagălele și preferăm lâncezeala pe nesuferita plajă de  la Toroni, așa cum se întâmplă de obicei, ne întindem cearșafurile pe aceleași locuri pe care le-am pigulit în prima zi. Nu facem nici măcar efortul să ne-ntrebăm de ce. Păi, dacă tot suntem în vacanță, de ce ne-am irosi neuronii pe chestia asta? Ne-am obișnuit. Avem, invariabil, aceiași vecini. Și ei aleg să stea pe exact aceleași locuri. Mai scriam eu pe undeva,  tare ne asemănăm în impulsurile noastre firești. Doar convenționalul face diferența între indivizi ori grupuri de indivizi. Altminteri tot atâția cromozoni  ne definesc.

N-am trândăvit prea mult pe plaja asta. Checker’ul ne-a tot insertat pe drum mesaje mai mult ori mai puțin subliminale despre Orange Beach, Vourvourou, Karidi Beach, Pizza Top, Neos Marmaras și Porto Caras încât perioadele de prăjeală de pe pietrișul de la Toroni ni s-au părut interludii nevinovate. Prilej să verificăm dacă a mai plecat cineva dintre cei cu care ne obișnuisem. Sârbii cu gemenii, școlarii cei mulți și gureși, perechile de  pensionari. Perechea aia de tineri cu un sugar în căruț care veneau mereu la plajă târziu după-amiază. Dormea lung ăla mic. Toți sârbi, mai zic odată. Printre ei, doar noi, cei patru, eram o oază de latini. 

Prima decadă a lui septembrie. Soarele prăjește exact cât trebuie s-o facă. Ba chiar, la orele prânzului, e musai să fugim în camere. Nu-i de stat la soare. Un alt duș semi-împuțit, prânzul și o ațipeală de vreo oră, maxim două. Pentru că somnicul de după e un atribut al concediului, la urma urmei. Pe la patru soarele se-mblânzește. Scormonim în frigider după o bere aproape înghețată, luăm cartea de pe noptieră și ne târșâim papucii spre aceleași locuri de pe plajă. Terasa-n dreapta, puștimea-n stânga, cloșca asudând în urma gemenilor. Întindem cearșafurile, și ne repezim la apă. Limpede ca în pahar, potrivit de caldă. Singurul cusur: se adâncește brusc la câțiva metri de mal. Și-acolo, pe pragul ăla, stăm în poponeț, cu valurile mângâindu-ne pieptul și ne bem berile. Beach bar la valahii!!

 Din prima zi ne-am prins că cel mai frumos moment al zilei e asfințitul.

 Indiferent pe unde-am bântuit, ne-am propus să nu lipsim de pe plajă la ceasul magic în care soarele se-mbujora, ascunzându-se treptat în spatele Kassandrei.

 Își lua rămas-bun, sfios, bucurându-ne ochii, picurând liniște-n suflet și promițându-ne că și mâine e o zi.

va urma... chiar aici