E o grea discrepanță între el și ea.
El e mare, ea-i doar de-o șchioapă.
El poate, ea nu.
El știe, ea nu.
El muncește din greu, ea se joacă.
Povestea e cât se poate de simplă.
El vine de la corvoada zilnică, conducând ușor absent.
Îl ustură ochii. O zi de căpătâi la job înseamnă monitor + telefon = ceva mărunței în cont + mențiuni nașpa în dosarul medical. Mama ei de viață!
Ea, de regulă, trăiește fericită acasă la ea. E cu mami a ei, cu tati al ei și cu bebe al ei, adică frățiorul ăl mic. În general, date fiind împrejurările, își manifestă niște prerogative oarecum naturale: ea-i unicul suveran, restul neavând obiecții întemeiate la starea de fapt. În sfârșit, adie o ușoară briză dinspre cel mic, dar poziția ei e încă stabilă.
Din când în când, se răsfață deplin la locuința lui. Tati al lui tati. Acolo e raiul pe pământ. Acolo nimic nu se petrece aleator pentru că ea decide ce se mișcă, unde e locul cutărui ori cutărui lucru, cine ce face și cât de satisfăcător se manifestă obediența celor din jur. De când e lumea lume, condiția lui de tati a lu’ tati este decisiv definită ca fiind a celui mai supus dintre supuși. Punct.
Așadar, el vine de la serviciu. Fără chef de nimic, apatic ca un bou care rumegă. Nici nu-i departe de o imagine corectă. Acasă îl așteaptă salata de crudități și supa de legume. Cina, adică. Apoi, dacă chiar vrea să se gândească la o imagine care să-l remonteze, vizualizează dușul revigorant de după și serialul ăla hazos de la tv care-i încheie ziua.
Ea e în raiul de pe pământ. A stabilit deja coordonatele zilei, lucrurile nu stau rău, au fost ceva chestiuni care s-au tulburat de când n-a mai fost pe-aici, dar, har Domnului, a avut grijă să le restabilească pe statusul lor firesc. Toate obiectele care-i optimizează confortul psihic sunt răspândite alandala prin casă, așa cum trebuie să fie, desigur. Plictisitor proces! Totul a fost realizat fără nici un efort, nimeni nu s-a opus, nimeni n-a mârâit.
Ea știe că el o să vină din clipă-n clipă. Chiar l-a văzut, din balcon, parcând și pășind fără grabă spre intrare, pe alee. Hehe! O să se-ascundă după ușă, jucându-i aceeași farsă surprizei, a sperieturii. El, firește, deschide absent ușa.
- Baaauuu!!
E aproape ca în Harap Alb, basmul ăla pe care el i-l tot spune atunci când ei doi se implică în ritualul consacrat al somnului de la prânz. Doar că acolo ieșea un urs pe după un pod.
El e dramatic și apasă cu mâna dreaptă în stânga pieptului, încercând să potolească tropotul nebun al inimii. Ea se bucură că sperietura a funcționat iar, el se bucură când vede lumina din ochii-i care râd. El renaște. Apatia se topește, undeva între inimă și stomac fâlfâie haotic fluturi și un zâmbet spontan se naște, oarecum tâmp, în jurul gurii.
- Iubita mea cea frumoasă, ce dor mi-a fost de tine!! Ce mult mă bucur că te văd!
Din respect pentru adevăr, trebuie să spun că, uneori, efuziunile se opresc aici. Zilele cu adevărat fericite sunt acelea în care ea, în generoasa-i mărinimie, dă la pupat o mânuță, un obraz ori, ce extaz, își încolăcește brațele pe după gâtul lui și-l strânge cât poate ea de tare.
- Doamne, își zice el în gând, azi ai fost așa bun cu mine!! Slavă ție!!
Și zâmbetul i se lățește mai abitir pe toată fața.
Azi bucuria e deplină. Ea nu-și ascunde dragostea, ba chiar o declară cât se poate de răspicat. Îi iubește pe toți, numai că pe el îl iubește cel mai mult. Să fie clar.
Cum bine știți, nici o fericire nu durează veșnic. Asta înseamnă că seara ei trebuie să se încheie acasă la ea. Neapărat. Păreri de rău la el, proteste acute din partea ei. De ce-i musai?! Îi e mai bine aici!!
Azi parcă n-a fost atât de greu ca-n alte dăți. Dispoziția ei calină face lucrurile mai ușoare. Se lasă, cu mârâieli, îmbrăcată, încălțată ba chiar nu-i deloc impresionată că peste trei zile vor merge, promiți? Sigur, iubita! împreună în parc. Tot drumul e îmbufnată.
Acasă își scoate pantofii și haina și le aruncă, mânioasă, pe jos. Îi e greu să se încarce cu bucuriile viitoare atâta timp cât e nevoită să renunțe la cele de-acum. El o privește de la înălțimea lui, încruntat, și gândește că-i nimerit s-o mustre.
- Uite, vezi, când ești așa răutăcioasă nici nu te mai iubesc!
O fi existând o unitate de măsură a candorii? Ar putea cineva să cuantifice inocența? Ea a ridicat privirea și l-a privit în ochi.
E o flagrantă discrepanță între ea și el.
Ea e atât de puternică iar el atât de slab!
Ea e atât de profundă iar el jenant de superficial!
Replica ei a venit ca o lecție de viață, ca o sentință într-o cauză simplă, ca o esență a situației de fapt. Adevărată ca lumina, simplă ca simplitatea însăși, neașteptată și dezarmantă:
- - Eu te iubesc oricum, Bubu!!
Cum a fost? Copleșitor. Pe lângă asta, comorile știute ori neaflate ale lumii nu atârnă nici cât o adiere pe-o frunză.
Ștefan,
27.12.2011
Asta da poveste de dragoste Stefan !
RăspundețiȘtergereTe impresioneaza pana in adancuri.Iar poza ,ochisorii aceia spun tot.Ea te iubeste oricum.
Si cand te gandesti ca pana acum ceva vreme imi doream baietei , numai si numai baietei...fetitele imi pareau pretentioase si dificile.
Oricum ar fi, esti un barbat norocos.Sa fii iubit asa, neconditionat ...
O imbratisare si din partea mea pentru iubita cu ochi fascinanti care iti lumineaza zilele cu nori:)
:-)
RăspundețiȘtergereAzi a fost una din acele zile în care ne-am bucurat de prezența ei. Și, pentru că a trebuit să alergăm după ceva cadouri, a fost musai s-o luăm cu noi. Inițial, a crezut că vom merge și în parc, așa că a fost ușor dezamăgită când am intrat într-un magazin.
- Trebuie să căutăm un cadou pentru ... din Voluntari, iubita! îi spun.
Cred că va avea o problemă cu shoping-ul, dragă Anca. Din clipa aia, s-a oprit la toate vitrinele cu bijuterii.
- Cred că asta (sau asta, sau asta...) o să-i placă! ne spunea. Avea dreptate, cu siguranță i-ar fi plăcut, nouă ne plăceau mult de tot. Nu știu cum făcea dar se orienta, invariabil, la unele indecent de scumpe!
Pe urmă, ea știe din ce motiv, s-a oprit în fața unui bodyguard din magazin și i-a spus, pe un ton extrem de serios, privindu-l în ochi:
- Căutăm un cadou pentru ... din Voluntari!
Au râs cu lacrimi vânzătoarele de la raioanele apropiate.
Seară bună și săru-mâna pentru calda-ți îmbrățișare!
Bubule , bunule , m-ai dat gata cu articolul asta . Declaratia de dragoste neconditionata a printesei ...este fantastica . Cum sa n-o mananci cand are o asemenea replica ? Sa aduc acum in atentie vorba ta ? " Cand sunt mici ...iti vine sa-i mananci . Cand cresc mari ...iti pare rau ca n-ai facut-o ." O s-o mananci din priviri si cand va fi mare . Cu ochii acestia inteligenti o sa te cumpere cu totul ! De vandut ...nu cred !
RăspundețiȘtergereMă bucur că ți-a plăcut articolul, Răducule. Am o bănuială că nu ești deloc străin de trăirile pe care le încerc eu. O să-ți fie și mai clar, așteaptă numai să mai crească nițel gândăcelul vostru...
RăspundețiȘtergerePe de altă parte, știu că e doar o chestiune de timp până când îmi voi pierde poziția de favorit al prințesei. Firesc, de altfel. Așa încât mă încarc temeinic acum, ca să-mi ajungă și mai târziu.
...Bijuteriile astea trebuie notate. Într-un carneţel preţios sau în carneţelul memoriei, închise cu multe lacăte, fiindcă sunt unice. Am primit şi eu o bijuterie din asta, când o voce mică la vremea aceea, doar de trei anişori, mi-a spus "te iubesc până la roşu". Şi când am făcut un mic sondaj, am descoperit că în mintea ei, cei demni de cea mai puţină iubire erau "la alb". Iar în ierarhia ei de copil, nu existau fiinţe sau lucruri care nu meritau iubire, doar mai multă sau mai puţină, după caz.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereBubu, sa-ti traiasca printesa, sa se face mare si frumoasa si sa te vad filmand la nunta ei!... Doamne, ce frumoasa e inocenta si naivitatea lor!
RăspundețiȘtergerePS. M-am amuzat teribil la partea cu cina cea delicioasa. Desi n-ar prea trebui...
...pentru că sunt spontani, necontaminați de convențional. Trec anii și inocența din comportament, gândire și limbaj se alterează. Din acest punct de vedere, cunoașterea nu este un câștig, din păcate. Câți dintre noi spunem întotdeauna ce gândim?
RăspundețiȘtergere„Te iubesc până la roșu”! e atât de frumos spus că-ți dau lacrimile!!
Mulțumesc, Dan! Să-ți trăiască feciorii și să fiți sănătoși! Să ne bucurăm cu toții de cei care vin după noi!
RăspundețiȘtergereCina?! hehehe! Păi, hai să-ți spun: fi-miu ăl mare vine pe la noi și-ntreabă ce e de mâncare, că-i e foame. „Asta, ailaltă... ” îi zice Maia.
„Astea-s de păscut”, conchide el. „De mâncare n-aveți nimic?”
Zau ca nimeni nu povesteste asa frumos ca tine, Bubule! Stie ea ce stie :-P
RăspundețiȘtergereSăr-mâna pentru aprecieri măgulitoare, Ioana! Uite, Maia zice că nu-i greu să povestesc frumos când muză-mi este o așa prințesică...
RăspundețiȘtergereSi Maia stie ce stie! :-)))
RăspundețiȘtergereHehehe!!
ȘtergereCă doară dacă nu ea, atunci cine?! :-))))
Bubu, descrii de ma faci sa simt ca parca e din sufletul meu... Am ris in acelasi timp cu lacrimile de emotie... Si ma bucur si eu de timpul in care inca mai sintem cele mai importante persoane pentru prichindeii astia ai mei... A venit acum Tudor, mititelul, plingind de sarea camasa pe el ca nu ii mai merge cuptorul de jucarie... ii cazusera bateriile
RăspundețiȘtergereMă gândeam, Cătălin, că totul e bine atâta timp cât înțelegem să facem ca lumea noastră, de oameni mari, să fie compatibilă cu lumea lor, de oameni mici. Asta, firește, e sarcina noastră, a celor trecuți prin viață. Avem mai multe repere la care să raportăm întâmplările, situațiile de rezolvat. Ei le vor descoperi pe drum. Așa a fost și așa va fi mereu. Mă mai gândeam că depinde de noi ca prichindeii să ne facă loc în lumea lor. Pentru asta e musai să uităm de reperele din lumea noastră de oameni mari și să încercăm să ne aliniem existența la problemele lumii lor. Uite, Tudor avea o problemă serioasă, eventual similară cu problema pe care ai fi putut s-o ai tu, într-o dimineață, când te grăbeai tare să ajungi la muncă ori la o importantă întâlnire dar n-ai putut porni mașina :-) Așa și el... noroc cu tata care știe orice, poate orice, repară orice. Și, iată cum i se clădește încrederea deplină că tata e cel mai tare.
ȘtergereUrmând ideea, condiția noastră de „cei mai cei” din lumea lor se va dilua ca importanță pe măsură ce viața lor se va îmbogăți cu repere noi. Unele care vor incompatibiliza felii din ce în ce mai mari din cele două lumi... mama ei de viață! Atunci vom ofta adânc și nu ne vom putea împiedica să emitem același enunț semi-tembel: „E groaznic ce se-ntâmplă-n zilele astea!! Păi, pe vremea mea...!”
Acum destul de mulți ani, fetița unui amic se duela într-un fel de competiție verbală cu alți pici, la grădiniță. Tema dezbaterii: care tată e mai tare. Și, pentru că i s-a părut nu numai relevant ci chiar demolator, ea a tras cu artileria grea: ”tatăl meu e cel mai puternic din lume!! desface singur o sticlă de Coca-Cola!!”
Ah, să nu uit ce e mai important: toate cele bune vouă, să-ți trăiască picii, să fie sănătoși și să fiți mândri de ei!!
RăspundețiȘtergere:)
RăspundețiȘtergereSi ei stiu multe pe care noi bunicii le-am uitat...
:)
Sa-ti traiasca!
La multi ani bubumaia!
:)
Mulțumesc, la fel și prințesei tale! La Mulți Ani și numai bine, Dan!
RăspundețiȘtergereCorect! dar, știi, se zice că n-avem de ce să ne facem griji pentru asta. N-o să treacă multă vreme și vom redescoperi cum gândesc copiii mici. Cică dăm în mintea lor (aici ar avea loc un „Doamne feri!”)
Ce mai face prințesa ta?
La multi ani, Bubule ! Sa fii sanatos si sa-ti mearga toate din plin . Si mai ales sa ai multe clipe frumoase alaturi de minunatiile de nepotei pe care-i ai !
RăspundețiȘtergere:-) :-)))
RăspundețiȘtergereMulțumesc, Răducule! Cele bune și ție!!