TORONI, septembrie 2011 / partea 5 și gata

continuare de aici

Partea cinci, Vourvourou

Ziua a treia. Sau a patra. De fapt, cui îi pasă?! Una dintre zile...

Dimineața bate checker-ul în ușa noastră. V-am spus? Ei sunt chiar deasupra. Mă rog, tot nerelevant amănunt. „N-am lăsat la voi chiloții cu care stau la plajă?” Ridic din umeri.  „Vezi că s-ar putea să fie în sacoșa aia cu crenguțe de pin!”. Nu erau.

Să ne lămurim: când am plecat de la plaja cu scultpuri, dat fiind că ne-am bălăcit încântați maxim în apa aia incredibilă, aveam, cu toții, cele de pe noi ude rău. Așa că ne-am tupilat printre pinii din parcare, am lepădat țoalele ude și ne-am pus câte ceva uscat. În pragul ușii, checker-ul face două cute între sprâncene, semn că se screme să revadă, în dosul frunții,  filmul schimbării de țoale pas cu pas și ajunge la o concluzie tristă: și-a uitat chiloții aninați într-o cracă de pin. „Să fie primiți!” „Nu-i bai, frățioare, îi zic. Pe piatra nudistului mai avea loc un cearșaf. O să fiți doi”.

Îmi trebuie o strategie la pariuri. Adică, m-am gândit, ar trebui să fac câte-o prinsoare, rărișor, pe care s-o și pierd. Altminteri nu mai agăț nici un guguștiuc. Vreau să spun că, la o adică, poate că aș fi câștigat pariul micului dejun. Vă jur că n-a diferit nici cu-o feliuță de șuncă d-aia de plastic de la o zi la alta. Dacă ar fi să-i laud aș zice că sunt riguroși, dacă e s-o dau pe bune și să zic ce-am simțit atunci ...nu, mai bine mă abțin.

N-o să vă povestesc episodul „shoping”. Să nu credeți că am folosit întâmplător termenul. Nu, nenică! Shoping înseamnă cu totul altceva decât banalul „cumpărături”. Shoping e o stare de spirit. Un transcend din existența omului normal într-o lume asemănătoare cu universul drogaților. O mixtură între sentimentul vinovat că, iată, cumperi o ceva de care n-ai nevoie dar e musai s-o iei că e mai ieftină decât la noi, pe de o parte și o necesară dar falsă auto-motivare că, hălăduind prin magazinele locale, te pătrunzi de câte ceva din viața locuitorilor de-acolo, pe de altă parte. Pe bune, boala shopingului există. Nu, nu-i vorba despre mine și Maia. Îmi place să cred că noi suntem, din acest punct de vedere, oameni normali. Cumpărăm câte-un amărât de flecușteț pentru cei de-acasă și gata. Totul se termină în maxim două ore.

Lasă, destul, nici asta nu e o temă relevantă, la urma urmei.

Azi va fi Vourvourou. Nu mai zăbovim pe nicăieri. Mestecăm la repezeală oul, înghițim lăpticul și plecăm. La Sarti ne abatem cale de 5 minute în parcarea de la plaja portocalelor. Checker-ul speră să-și găsească chiloții fluturând pe cracă. N-a fost să fie. Ori n-a nimerit pinul, ori l-a luat vântul, ori l-au luat nemții. „Să fie primit!”.

La Vourvourou ajungem numa’ndată. Ne place numele, e ca o incantație, ca o bolboroseală ori ca atunci când ai roșu-n gât și faci gargară. N-am întrebat pe nimeni. Știm că marea-i undeva în dreapta, cât de greu o fi să-i nimerim malul? Acolo, când om da de mare, găsim și plaja. Căutam plaja Karidi. Zice lumea că-i frumoasă de pică. Ei bine, n-am nimerit-o.  

Nu din prima. Prima a fost, după spusele Checker-ului, Lagonitsi. Nisip puțin, pietre (stânci) multe. Și pini, cățărați pe stâncile de pe mal. Strâmbăm din nas. Nu, mersi, mai căutăm, noi Karidi vrem.

Karidi e un amestec de sălbatic și domestic.  

 Sunt porțiuni unde stâncile își înmoaie dosu-n valuri, zone  unde pinii ar mai avea câțiva pași până la apă, lăsând loc, între rădăcinile lor noduroase și spuma valurilor, unor plăjulețe superbe cu nisip fin ca făina.

  Mai departe e o plajă lungă și destul de lată. Câteva curți se învecinează intim cu plaja. Îi invidiem. Aici locuiesc oameni care se pot conecta cu infinitul oricând au chef. E suficient să iasă din curte, să-și scoată încălțările și să-și lase gleznele sărutate de valuri. Invidiem gardurile sărăcuțe de sârmă, vechiturile din fundul grădinilor cu măslini, bărcile crăpate, bucățile de furtun. Dar, până una-alta, ne umplem de bucuria simplă că suntem, că putem merge de-a lungul plajei prin apă. 

Totul e protejat de arcul unui golf, ceea ce face ca apa să vălurească atât de fin ca într-un film de reclamă turistică. Apa e incredibil de limpede, e luminoasă. Intru în apă și merg de-a lungul malului până după colț, vreo două sute de metri.

Stârnesc norișori de suspensie în urma mea și sperii bancurile de peștișori care iau ceva distanță. Sunt doar un vecin nou sosit, încă n-au habar ce hram port. Dincolo de pintenul din dreapta al golfului e un alt mic paradis de vacanță. 

Roci, golfulețe mici, mici cu nisip ca un vis care te îmbie să-l calci, te invită să-l dormi. Ceilalți au rămas de partea cealaltă a pintenului. Mă hotărăsc să nu fac calea-ntoarsă prin apă, pe unde-am venit. O să încerc poteca asta printre pini și tufele de mărăcini. Am găsit aici un pin răsărit din stâncă, cu trunchiul crescut paralel cu solul. E ora prânzului, nu-i pic de nor și tare-aș moțăi la umbră, pe patul de ace de sub el. Oh! Tentația se stinge când văd câteva movilițe maronii, urât mirositoare, unele uscate, altele încă mustind, gazde primitoare pentru câteva muște. Uite-așa știm noi, unele exemplare rebut ale rasei umane, să ne căcăm în el de  frumos.

Ne e foame. Ei s-au răcorit cu ceva beri, culese dimineața, când am plecat, mai mult gheață decât malț, din congelatorul frigiderului nostru. Noi suntem norocoșii, al lor nu răcește prea grozav. Eu, desigur, beau doar apă. Știu, o să-mi spuneți că polițiștii greci nu te iau la scărmănat pe tine, turist fiind, că ți-ai ostoit setea cu un pahar de bere. „O bere?! Chiar  mai multe, atâta timp cât nu dai de belea. Important e să fii în control”, îmi zicea un barman de pe-o plajă din Thassos. Eh, o fi, dar mai bine mă lipsesc, dacă e să ai ghinion, necazu-i după colț, Doamne feri! Berea le-a stârnit apetitul. Știm de mult că pe-aici, pe undeva, e Pizza Top. Checker-ul poartă pe cortex o poză cu o terasă și o alta cu o pizza gigant. Pe site-urile turistice cică toată lumea o laudă. Ne tragem o țoală pe noi, urcăm în mașină și purcedem. Poate n-o să ne credeți, am nimerit-o la fix. Recunosc, aveam de gând să întrebăm pe cineva dar, firește, la ora prânzului orice grec cinstit trage un pui de somn, nu umblă brambura pe drum.

Pizza Top e, poate v-ați dat seama, o pizzerie. Binecunoscută. Cum? Am mai spus asta? adică alt amănunt la fel de inutil pe cât de irelevant... oh, să mă iertați, n-o s-o mai șterg acuma.  Prăvălia, ca să-i zic așa, nu e deloc atât de mare pe cât ne-am fi așteptat noi. O clădire pătrățoasă, cu câteva mese în interior și o terasă măricică, acoperită, numai bună să nu te bată soarele freză, adăpostește ceva mai multe mese.

Dar ce pizza! Mama pizzelor, băieți. Preț, vreo 13 euro dacă nu greșesc. Vă asigur că patru oameni cu un apetit normal s-ar mulțumi cu o singură roată. Noi nu. Am luat două. Și le-am mâncat. Da, mi-aduc aminte că am mai mâncat una la fel de mare și la fel de bună pe la Năvodari, acum destui ani...

În loc de epilog, două sfaturi.

Unu: evitați Hotel Flora din Toroni.

Doi: dacă ai sânge-n pix (și o brumă de bănuți puși de-o parte), bagă un fără plată de câteva luni la muncă și ia-i locul ăluia cu cort, curte și grădina cu trei roșii de pe plaja Orange din Sarti. Poate că vei fi tentat să iei cu tine o carte, o sticlă de vin și o femeie. Ori poate că nu. Poate că vei vrea să fii doar tu, cerul cel fără de sfârșit și clipocitul apei verde-albastră care-ți alină stresul. Și, poate, după ce te vei fi împăcat astfel cu cel fără de cuprins, vei înțelege care lucruri sunt importante în viață.

Gata.

Oh, ar mai fi ceva. Am găsit chiloții. Erau în portbagaj.

Ștefan,

25.01.2012