sâmbătă, 28 ianuarie 2012

TORONI, septembrie 2011 / 4



Partea patru, plimbărindu-ne

Nu-s prea grozave saltelele ăstora. Maia suferă de-abinelea. Prea tari pentru gustul ei. Mie, drept să vă spun, nu mi-e prea rău. Urăsc pernele moi și saltelele în care te-afunzi ca-n baltă. Tot am impresia că mă duc la fund...
 
Așa că eu dorm binișor.
Cele două camere ale apartamentului  nu au ferestre. Au, fiecare, câte o ușă largă,  articulata precum ușile de tramvai, cu geamuri mari, care se deschid către balcon. Către balcoane, ca să fiu mai clar. Avem unul care dă spre curtea interioară și e spațiu comun cu scara și palierul (cum deschid ușa dau în găleata și mopul bulgăroaicei care, zice-se, e femeia de serviciu). Celălalt, la cea de-a doua cameră, e doar al nostru. De-acolo văd o părticică din parcare, o parte din curticica hotelului nostru unde niște bulgari tot pun de grătar și un mic hotelaș unde ne zgâim, la ora prânzului, la o tipă bună care-și pune costumul de baie la uscat.  Nu are inhibiții.
Știți ce-i de bine la ușile astea? Au niște jaluzele de lemn, nenică. Le trag de cu noapte și nu mă chinuie lumina dimineața. Mă rog, ceve-ceva trece, dar numa’ cât să ne facem o idee dacă-i soare ori e-mbâcseală. E soare și azi. Vă spun de-acum, ca să nu mai repet: toate zilele au fost însorite. Septembrie în Grecia este, vă asigur, ca o promisiune pe deplin împlinită. Se mai înmoaie nițel iureșul din sezon, prețurile sunt nițel mai blânde iar soarele, soarele... e ca un prieten. Te mângâie-n creștet, te arămește doar cât să-ți pară dinții oleacă mai albi.
E a doua zi de când am sosit.
Nici nu știu dacă am visat ceva. M-am trezit cam fără chef.  Azi e zi de plimbăreală. L-am întrebat aseară pe patronul somnoros ce putem vedea prin zonă. 
”E un castru roman la ieșirea din sud, ” ne zice omu’
„În rest, Toroni e de de trândăveală”. Prietene, vin să te pup! Dacă aș avea la mine undița ar putea fi exact ca la 2 Mai. Numai că sunt repede adus cu papucii-n țărână de trupă. Nu sunt de capul meu, mama ei de viață amară și de democrație! Când votul meu contează doar 25% n-are sens să-mi fac iluzii c-o să prevalez. Nu fi trist! O să trândăvești la fel de bine pe altă plajă, mi se spune. Azi căutăm Plaja Portocalelor, ori portocalie, ori, mai bine, ORANGE BEACH. Checker-ul ne prezintă subiectul în culori optimiste. Cică nisipul pe plaja asta e de-o finețe de n-ai mai văzut. Ar fi și un golfuleț ca-n cărțile poștale dar, mai ales, niște stânci risipite pe ici pe colo pe care niște artiști populari cu viziune le-au remodelat dându-le diverse forme. „Lasă că vedeți voi c-o să vă placă!”
Am stat în dubii dacă merită să mergem la masă. Am mers. Era în drum și, ne-am zis, e destul de târziu, n-are sens să mai tândălim pe la nu știu ce patiserie să mai luăm de ciugulit. Consecvenți alde Florica ăștia. Micul dejun de azi e copia exactă a celui de ieri. Am un presentiment și-i provoc pe ceilalți la un pariu: mâine, micul dejun va semnăna ca două picături de apă cu cel de azi. N-au marșat...
E rândul meu la volan. Vom ieși din Toroni pe la sud, călărind iarăși Perimetriki Sithonias. Harta zice că după colț dăm de Kalamitsi, Sikya, Sarti, apoi Platanitsi. Mai la nord avem de gând să petrecem câteva ore pe Karidi Beach, pe la Vourvouru. Și musai să ronțăim o pizza d-aia mare cât masa la Pizza Top. Până una-alta terminăm de înghițit oul fiert, singurul aliment care pare natural, gătăm de sorbit cafeaua și lăpticul și ne-ndreptăm spre mașina parcată undeva pe drum. În vasta parcare de 5 locuri a hotelului n-am avut loc, dă-i în mă-sa pe turiști, abia au încăput mașinile proprietarilor și ale verilor veniți în vizită.
 Mângâi tandru botul Skodiței lu’ cumnatu’. „Good girl!” E prima oară când o iau de coarne și trebuie să ne-mprietenim. Nici n-a fost greu, știu să mă port cu femeile.
La ieșirea din Toroni drumul se ramifică. Stânga spre Kalamitsi și partea de est a peninsulei, dreapta către pintenul ăla care se-nfige în mare unde se află castrul roman. Hai să-l vedem și p-ăsta, zic. Poate dincolo de grămada aia de pietre sub formă de resturi de fortificații o fi castrul adevărat. Eh, n-a fost. Ăla era tot castrul. Ba, mai mult, n-am reușit să ajungem nici la bălăriile alea de pietre, un gard de sârmă și-o poartă cu lacăt ne-au întâmpinat cu vreo sută de metri înainte. Kalimera, Efharisto, de cap să vă fie!!
Nu ne-am oprit la Kalamitsi. Checker-ul vroia să poposim la PORTOKALI Beach, pe lângă Sarti. Nu ne-am prea descurcat așa că am oprit la un colț de cotitură unde era o mică taverna cu trei greci. Doi la masă și unul care le căra cafeaua. Ne-a fost clar din prima că unul dintre ei era patronul. Măsliniu,  treizeci și de ani, păr lung, lins, strâns în coadă. Tricou mulat pe burtă proeminentă. Cocalar grec. Bea un frappe și citea presa. Mi-am adus aminte de un panou afișat la o terasă în Thassos. „Mic dejun grecesc: un frappe, un pachet de țigări + ziarul”.  Altminteri, cocalarul a fost tare săritor și chiar coerent. Ne-a îndrumat la fix. Am mai avea ceva kilometri până la ieșirea de pe Perimetriki către Orange (portokali) Beach. O s-o recunoaștem ușor, e un drum neasfaltat și înălbit de praf de scoică. Chiar așa a fost. Iaso, cocalare!
Plaja e la un nivel mai jos. După ce am intrat pe drumeagul ăla prăfuit, am tras sub niște pini. Plin de rulote în zonă. Am văzut o mândrețe de camion militar transformat pentru utilizări turistice și niște rockeri nemți care se învârteau pe lângă el. Pitorești și nemții și camionul. O potecă se deschide printre pini, spre plajă. Intuim că ăla-i drumul, nu se vede nimic. Lăsăm pe dreapta o mică taverna, mai facem câțiva metri și voila: atât de căutata plajă ni se relevă în toată splendoarea. Un golfuleț străjuit de pietre mai mari și mai mici. Undeva, în zona unde marea pupă gura golfului, izolată, stă o stâncă mai răsărită. Dacă n-ar fi țuguiată precum tichia elfilor ar fi putut fi o insulă. Malul golfului e tare stâncos. Ceva urme de nisip alb, fin ca cenușa, pe ici-pe colo. Câțiva fericiți, probabil rezidenți în rulotele de sus, se lăfăie pe porțiunile nisipoase. Boieri! Lume ca la magazinele de fițe când au reduceri. Risipiți care pe unde, cearșafuri întinse pe stânci, printre stânci.   Unde naiba ne așezăm?! Maia ne arată un colț mai liber, unde-i doar un cearșaf cu-n nene pe el. Bucuroși, luăm azimut colțul ăla și ne precipităm la vale. Suntem de-a dreptul încântați, e chiar zona unde se află pietrele (stâncile) sculptate. Spectaculoasă și inedită arta asta populară.  Aproape că ne împiedicăm privindu-le. Nu vrem să ne oprim, să nu ocupe alții bunătate de locuri dar nici nu ne putem desprinde privirea de pe pietre.  Soarele cu multe raze, replica celui de pe drapelul Macedoniei (mă rog, acolo cică sunt doar opt raze), o sirenă culcată pe-o parte care-și bălăcește coada în apă (ce apă! verdele și albastrul se întrepătrund iar efectul cromatic este o poezie!) , o   alta părând că face plajă topless, o ditamai pasărea care stă să poposească chiar lângă cea din urmă. Ceva inscripții legat de Makedonia și chiar Dionyssos, frumos vopsite (cum altfel?!) cu atât de comunul siniliu grecesc. Gata, am ajuns. Maia-i prima în șir. Și, în loc să scoată cearșaful din sac, o văd că face stânga-n `mprejur și zice: „eu nu stau aici!” „Ce-ai nene?!” Avea. Mă rog, ea n-avea, avea tipu’ ăla întins pe cearșaf un sex bine bronzat pe care, vezi bine, îl  vroia omu’ și mai negru. Așa încât îl expunea la soare fără inhibiții. Faptul că era singurul nudist și că erau mulțime de copii în jur pare-se că nu conta. Mă rog, om fi noi retrograzi și țepeni în convențional.
În gura golfului cu ape colorate ancorează un vapor cu turiști.  Chiote, bălăceală, sărituri în apă. Doi curioși scrutează fundul apei. Aveam și noi trusa aia de snorkeling, deștepții de noi, de ce nu ne-om fi gândit?!  Am găsit (norocoși!) o piatră primitoare pe care am înghesuit două cearșafuri. S-a eliberat chiar sub nasul nostru. Mi-am adus aminte de bancul ăla cu Becali care căuta disperat loc de parcare în centrul Bucureștiului. „Doamne, știi că nu mă uit la bani. Dă-mi, te rog, un loc de parcare și voi face o danie grasă duminică la biserică!” și iată cum, ca prin minune, locul implorat se eliberează la doi metri de el. Becali parchează satisfăcut și zice: „mersi, Doamne, am găsit singur, nu mai e nevoie!”
Ah, să nu uit: pe potecuța ce cobora spre apă, într-o zonă ceva mai plată, era sălașul cuiva care, cu siguranță, adăstase acolo de multe luni. Pe lîngă cort, omul își amenajase doi pași de curticică (împrejmuită) și-o mică grădină de legume unde creșteau trei fire de roșii și alte trei de ardei iuți. Raiul lui personal de-o vară lungă. Pariem că omul ăsta n-are nici un gram de stress, checker-ule? Tu vii aici o săptămână, te plimbi de colo colo ca un bezmetic, n-ai timp să scuipi nici 10% din amăreala unui an de trudă în vreme ce  Adam-ul ăsta doarme ca un prunc, lipsit de griji și neapăsat de ierarhii la locul de muncă.
Care-o fi viața cea adevărată? A ta sau a lui?!
va urma ...chiar aici

4 comentarii:

  1. Frumos ai ticluit povestea asta , Bubule . Am ras cu pofta si am apreciat talentul tau de fin observator al naturii inconjuratoare . Imi dau seama cat sunt de "confortabile " stancile acelea daca nu esti dotat cu ceva ...saltele pneumatice ..sa zicem .Dar culoarea marii si blandetea razelor soarelui de septembrie , compenseaza micile inconveniente , nu ?

    RăspundețiȘtergere
  2. 'mneața, bre nenea Răducu!!
    Bucuros că-ți plăcu, mulțam frumos de aprecieri!
    N-am avut saltele, dar nici n-am prea stat pe pietrele alea. Mai mult în apă, îți dai seama. De altfel, cam după două ore ne vedeam de drum. Și, da, ai intuit exact, apa și soarele cu blândețea și lumina lui „mierie”, cum frumos spunea Vocea mai zilele trecute, făcea toți banii.

    RăspundețiȘtergere
  3. Am vazut si eu Orange Beach,mai intai de pe mare, apoi am ajuns si cu masina. Este dupa parerea mea una dintre cele mai frumoase plaje din Halkidiki. Seamana mult cu Karidi Beach, dar nici nu-s prea departe una de alta!
    Si daa, erau multi nudisti, dar daca deranjeaza , nu stai in partea cu sculpturile, ci in cealalta.Pacat ca de la sosea nu prea e vizibil indicatorul, fiind murdarit cu grafiti.

    RăspundețiȘtergere
  4. ooh, daa!
    Încă visez la plaja aia care te vrăjește cu apa incredibilă în diverse nuanțe de verde-albastru, cu nisipul alb ca făina și pietrele cioplite tolănite-n valuri.

    RăspundețiȘtergere