Ziua Culturii Naționale, ediția 2

Se cuvenea să „produc” un eveniment major: ZCN ediția doi. 

Împlineam un an, mama mă-sii de treabă! Dacă nu aniversez acum, păi când altcândva ar fi potrivit?! N-om cânta, că-i trist momentu’, urlă poporu-n drum și ne-ncing vecinii dacă aud halimai la noi, da’ nici să suflu-n lumânări?! Măcar o lumânare mică, una d-aia ca pastila care se duce la morm... lasă, nu mai zic. O aniversare fără fast, mai sărăcuță. Că-i criză. Aveam gata chiar și motivația, aia de fațadă, aia de ochiu’ soacrei. Sărăcuț la minte cum m-ați mirosit deja, eram gata s-o dau pe criza economică profundă care a afectat în mod trist producția de prune din Prundul Bârgăului. Numa ce începusem să lămuresc lumea, că mă și scutură fi-miu ăl mare de bun simț și-mi zice, descurajant: hai că ești tata și io pot să trec peste subțirimea argumentului, da’ dacă află lumea că anul ăsta s-or rupt crăcile de rod?! Oare n-ar fi nimerit să știe toți că nea Pătruț din Prund, pe motiv de aniversări normale  și-o sărbătoare majoră, te-a lăsat fără pălincă? Că cică „numa odat îți moare soacra” ș-a băut toată zeama fără socoteală?

Pe cotu-ălălaltu’ mă scutură fi-miu ăl mic și-mi zice că de ce-ar fi bai că ne-om cocoși numa’ cu zeamă dă ploșnițe și vin dă buturugă? „Ce, nu-ți aduci aminte? Greu e numa’ la primele cinci pahare, după aia cântă toți!”

Uite, asta cu cântatu’ nu-mi dădea pace. Nici la o zvârlitură de piatră de asfalt cântau unii-n piață că să plece piratu’ și să iasă javra afară. Ei, ziceți voi, cam cum ar fi fost să treacă de termopane un „mulți ani trăiască, la mulți ani!”? Și d-aia nor-mea aia mică ne-a răcorit. „Ciocu’ mic, zice, că până explicați voi intelectualilor din piață că nu lu’ Băse-i urați voi de bine vă modelează ăștia fizionomiile radical”.

Nor-mea a mare era la bucătărie să pună de-un ceai. Era o atmosferă urâtă rău afară și ne trebuia o acoperire la puștiulică ăla de Jim Beam de 12 ani. Cum dreacu’ să-ți permiți bairam pe sărăcia asta? Așa că toată lumea palma păhărelu de Jim și ținea la vedere cana de ceai.

De mâncat nici vorbă.

Aveam ceva alune din Auchan și o pungă de semințe de bostan de la ultimu’ meci al lu’ Sportu’, luată la supra-preț de prin Giulești. Unii știau că am ceva cârnați în garniță, așa că n-am avut încotro și le-am dat câte-un dog la pachet. Să-l ronțăie pe riscul lor acasă, nenică, n-am chef de complicații.

Nici nu cred că era 4 dimineața când au plecat ăștia. După ce s-au tratat părintește cu copilu’ Jim, au lins și damigeana de fetească pe care mi-o adusese soacră-mea de la Drăgășani. Manevra cu „asta nu-i de băut, că-i moștenire de familie” n-a ținut. N-am mai salvat decât vr-un kil, să zic, că a zis soacra că-i trebe la-mpărtășanie. La sfârșit, când nu prea conta ce aveau în pahare, le-am pus ceaiul nor-mii care, între timp, se răcise bine pe balcon. Ca să știți, le-a plăcut și ăla.

„La mulți ani” mi-a cântat, a doua zi, doar nepoată-mea. Unu scurt, urmat de-o sorcovă anniversară. Îi picase fisa că chestia asta cu sorcova e productivă și, la o adică, dacă a mers de Anul Nou, și-a zis că de ce n-ar merge și de ziua mea?!

Pe urmă mi-a împărtășit doar mie, la ureche (nuș’ce boală i-a picat pe Maia) că numa' așa iese țara la liman. O sorcovă la FMI, alta pe la Banca Mondială...

Ștefan,

15.01.2012