TORONI - septembrie 2011 / 2

 continuare de aici
Partea doi, acolo

S-o luăm pe rând. Știți, nu-i așa, că Halkidiki este acea zonă din nordul Greciei formată din trei falange de pământ care-și înmoaie  unghiile în marea Egee: Kassandra, la vest, la mijloc Sithonia și Athos la est. A fost să fie Sithonia și, cum vă spuneam, Toroni.

Odată pătrunși pe Sithonia, oboseala drumului s-a atenuat simțitor. Suntem pe ceea ce se cheamă Perimetriki Sithonias, vă e clar ce-i aia.  Senzorii, speciali creați de mama natură la cei atinși de febra drumului lung, s-au activat cu entuziasm. Când și când, în dreapta drumului se întrezăreau porțiuni de plajă. Salivăm. Peste tot hoteluri, vile și vilișoare. Trecem de Metamorfosi, Nikiti, lăsăm în urmă și Neo Marmara. „Uite ce frumusețe aici! Ți-am zis eu să luăm la Neo Marmara”! Mă uit pe hartă. Urmează Porto Caras, locul unde armatorul ăla bogat și-a amenajat un mic stat în stat. Port propriu, un resort impresionant, teren de golf, casino. Garduri de jur împrejur și acces cu legitimație. Depășim și Porto Caras. Nu mai e mult.

puțină istorie

Localitatea își trage numele din mitologia grecească, Torone fiind sotia lui Proteus, fiul lui Poseidon.  Este un orășel (internetul nu se pune de acord, unii zic că ar fi un sat mai răsărit) cu vreo 4000 de locuitori care lenevește, tolănit (hehe… toronit?!) la soare de-a lungul mării, prin voia Domnului cel darnic, în sud-vestul Sithoniei, aproape de cel mai sudic punct al „degetului”. Plaja lungă și, pe alocuri, largă e un amănunt exploatat asiduu de site-urile și agențiile de turism care nu obosesc să o laude. Dar, despre asta, puțin mai târziu. Pare-se că așezarea datează de hăăăt! multe secole înainte de Christos și că, grație poziției sale geografice, a devenit un important centru maritim, un punct comercial și militar de primă mărime. Premise pentru propășire dar și motiv ca hapsânilor să le plouă-n gură după așa o trufanda. Așa că, prin natura situației, locuitorii din Toroni au înfruntat vremurile cum au putut mai bine. „Comersând”, luptând, făcându-și aliați dar și neprieteni.  N-o să vă vină să credeți dar, în vremurile de demult, pe când Perșii aveau un ditamai imperiul iar cetățile grecești le tot căutau râcă, Toroni s-a aliat, la un moment dat, cu cei dintâi! Să vă mai zic că au mai fost călcați ba de Filip, regele Macedoniei, ba de romani și vă las în pace cu datele istorice. Fie la ei acolo!

am ajuns 

Intrarea în Toroni vine ca o eliberare.  

Drum destul de îngust, cu mașini parcate din loc în loc. Totul, în Toroni, ca peste tot în Grecia turistică, e construit în jurul ideii de turism. Mă-ndoiesc că există măcar o familie aici care să nu aibă ceva de vândut. Dacă nu camere de închiriat, măcar miere de albine,  gumă de mestecat ori smochine.

cazare la FLORA

Sunt două locații FLORA în Toroni. Botezate după numele soaței. Cel puțin așa era la Flora „noastră”. Hotel Flora, identificată, spre a se deosebi de cealaltă, drept Pizza Flora. O recunoaștem din poze. Clădire cu un nivel la stradă, cu restaurant-pizzerie și o terasă umbroasă la stradă. O mică alee în lateral, lată cât de o mașină conduce la un amărât de loc de parcare pentru nu mai mult de cinci mașini. Asta e ceea ce ei promovează pe site ca fiind „parcarea proprie”. Mai târziu aveam să înțelegem că „propriu” nu era folosit deloc aiurea. Adică, pe când noi hălăduiam pe ici-colo, ca tot turistul dornic să mai vadă și alte locuri, drăguții de proprietari ocupaseră toate cele cinci locuri cu mașinile lor și ale unor rude venite-n vizită. Halal!!

Căutăm pe cineva care să ne lumineze unde ar fi camerele noastre. Ne lămurim că am picat într-un moment prost, proprietarii erau la somnicul de după-amiază. Mai pricepem, de la un puști punk-ist de vreo 15-16 ani (băiatul cel mic al gazdelor, aveam să aflăm) că el nu ne poate ajuta, dar stați oleacă să-l chem pe frate-miu. Și frate-su sosește după o vreme frecându-se la ochi. „Nene, se pare că-i cam deranjăm, comentăm noi amuzați. Măi sor-meo, puteai să-ntrebi și tu ce tabieturi au oamenii, ce naiba!”. Ne conduce către zona din spatele restaurantului, unde hotelul înseamnă o clădire lunguiață cu un nivel, cam ca la un han de-al nostru de pe vremuri. Camere la parter și la nivelul superior. Noi deasupra. Jos preponderent bulgari, dar și vreo două familii de sârbi. Ca să ajungem la camerele noastre trebuie să depășim zona tomberoanelor, amenajată într-un fel de curticică interioară. Nu  miroase, au grijă să spele temeinic, dar numai faptul că le vedem acolo ne irită. În sfârșit. Rezervasem două duble, fratele mai mare ne-a dat câte-un apartament. Fără extracosturi. Camere mici, zona cu ustensile de bucătărit în una din ele. Balcon. Curat, fără mirosuri grele. Televizor cocoțat într-un colț, în apropierea tavanului numa bine plasat să-ți rupi gâtul privindu-l. În dormitor strictul necesar: două paturi, o noptieră între ele și-un dulap pentru haine. Baie cu duș. După ce cărăm bagajele, firește, intrăm la duș.  Eu primul, soața după. Maia iese bombănind. „Miroase urât apa asta, tu n-ai simțit?!” Ba da, simțisem eu ceva, un fel de iz de sondă. Numai că n-am fost atât de afectat ca ea. Cu timpul, mirosul avea să se impregneze în piele. Ei, uite, asta n-o s-o aflați de pe site-ul lor, mama lor de micinoși. Ca să nu mă enervez prea tare, o să vă mai zic doar două vorbe despre frecvența cu care se face curățenie în camere, adică o singură dată-n șapte zile, și alte vreo două  despre mic dejun și cină, adică o tristețe. Nici nu vreau să mai intr-un detalii.

 „Pur și simplu superb”?!

Pur și simplu hai sictir, coană Floareo!

va urma... chiar aici