Nu prea mi-aduc aminte, probabil că n-ar strica să pun
o alarmă. Ca tot la 40-50 de minute să-mi trag ochii din display, să-mi
dezlipesc dosul de pe scaun și să-mi iau ălea 10 minute de răgaz. Nu reușesc
s-o fac decât când simt nevoia să mă frec la ochi. Atunci mă ridic, fac ceva
pași ici-colo prin casă (eh, pe cine aburesc? la baie ori bucătărie) și, dacă
am ceva de zis, schimb o vorbă cu Maia.
De cele mai multe ori, n-am. După zeci bune de ani o
privire spune totul.
Azi nici nu m-am ridicat. Doar am lăsat ochelarii
să-mi cadă, mi-am frecat ochii temeinic și, după ce mi-am îndreptat cârca, am
zăbovit o vreme cu ochii pe geam. Zici că-i vară! Mă bate gândul că ceva ori
cineva a încurcat oarece rânduială. Păi dacă am trecut de jumătatea lui
ianuarie și afară, pe plai ori între case, se răsfață soare de aprilie cu miros
de ghiocei iar mercurul urcă pe ață până spre 20 și chiar peste, îi musai că
undeva, cineva, vreun responsabil cu anotimpurile, ori a bâlbâit coordonatele
locurilor, ori o ține într-o paranghelie și-a uitat de butoane.
Da, afară-i soare de-mi vine să cânt. Și iar mă
chinuie dorul… oare cum o fi pe baltă?
Pe aleea dintre blocul meu și cel vecin mișună lume.
Nu-i prea lată. Mașini parcate pe ambele laturi, pe firul rămas între „parcări”
circulă, câte una pe rând, alte mașini ducându-se unde le e treaba. Printre mașini, pietoni. De
tot felul, copii spre școală, fătuci și băietani care abia acum fac ochi spre
ale vieții, bărbați cocoșați de muncă, doamne mai doamne ori femei necăjite.
Și ei.
Părinți de părinți, pensionari.
Părinți de părinți, pensionari.
Aleea despre care-i vorba mi se deschide ochilor, prin
fereastră, cam pe trei sferturi. Nu-i văd capătul din dreapta, văd, în schimb,
zona în care tot traficul ăla despre care v-am zis mai sus se varsă în strada
mare, bulevardul, vezi bine. Aici traficul mic se topește în viermuiala mare
iar oamenii dispar prin prăvălii.
Aș aprecia că văd cam trei sferturi din alee, să zicem vreo 30, poate 35 de metri. E important să știți, vedeți imediat.
Aș aprecia că văd cam trei sferturi din alee, să zicem vreo 30, poate 35 de metri. E important să știți, vedeți imediat.
Din dreapta, abia mișcându-se, apare o doamnă căruia,
mă gândesc, Domnul a binevoit să-i dea zile multe. Merge anevoie. Atât de greu
încât a străbătut partea aceea de alee pe care o pot vedea eu în vreo 10
minute. Alții, chiar tândălind, îi dau de capăt în nici juma’ de minut. În mâna
stângă ține un baston, unealtă fără de care nici că ar putea face vreun pas. În
dreapta trage după ea, ca pe un cățel îndărătnic, căruțul ăla pe două roți pe
care e fixat sacul, sacoșa aia cu clapetă în care-și duce cumpărăturile. Mă
gândesc că doamna aceasta o fi avut o viață, până cândva, într-un moment când
soarta i-o fi dat o palmă. Ori mai multe. Poate o fi avut zile fericite, cu un
soț și copii pe lângă ea, împlinindu-i casa și viața. Și nepoți, cine știe?
Doamna face câțiva pași, mutând bastonul în față și
sprijinindu-se temeinic în el. Nu poate mai mult de doi-trei pași. Se oprește,
se reazemă de-o parte în baston și de cealaltă de câte-o mașină parcată. Apoi
pornește iar să cucerească distanțele. Maratonul ei, Everestul personal.
Pot să-mi închipui că doamna aceasta își duce traiul,
de-o fi corect să-i spun trai, singură. Omu’ ei o fi plecat, mai demult ori de
curând, dincolo unde Cel de Sus are loc pentr unoi toți. Ori, de-o fi să fie de
tot bătută de soartă (și ea și el), omu’ e încă aici dar țintuit la pat.
Altminteri el ar fi tras „de lesă” căruțul. De-or fi fost copii sunt de mult
plecați. Nu pe-aici, se-nțelege, ci dincolo de zări, visând la o altfel de
viață. Așa încât doamna nu are nici un sprijin. De nicăieri. Neamuri? Or fi
uitat-o de mult. Vecini? Nee, aici, între blocuri, cresc codri de nepăsare,
indiferența se simte groasă precum ceața deasă, precum întunericul.
După multe opriri, doamna ajunge la capătul Golgotei. A
dovedit cei 30 de metri dar nu-i motiv de bucurie, aici începe greul. Ca să
ajungă la magazine trebuie să urce 4 trepte. Mă-ntreb dacă va avea o brumă de
noroc să-i sară cineva în ajutor. Chiar în capul scărilor, la câțiva metri de
drumul doamnei, doi tinerei sporovăiesc de-ale lor. În lumea lor. Doamna a
urcat singură, ce-mi închipuiam? Cum altfel? Că doar asta-i soarta ei de-acuma,
ba nu, nu de-acuma ci de o bună bucată de vreme. De când bucuriile din viața ei
s-au stins, una după alta, de când chinul și suferința i-au transformat
existența în blestem.
Și încă n-a biruit măcar jumătate de drum, trebuie să
se și întoarcă acasă! Și cum o fi acasă? Azi, mâine, zilele de după? Oare cum se va sfârși? Cine-i va sta la căpătâi,
luminându-i calea spre dincolo?
Mi-e greu să-mi reprim gândul…
Dacă tot mă joc cu gândurile, mi-e clar că doamna se
lăfăie în „bunăstarea” unei pensii care, negreșit, este taman pe măsura vieții
pe care-o duce. Aș paria orice că doamna n-a fost „specială”.
Nu, n-a fost, este doar una-unul dintre amărâții care
trăiesc de azi pe mâine, cei care așteaptă ziua în care poștașul sună la ușă ca
pe o aniversare, cei care-și socotesc bănuții atent, cu grijă să le ajungă o
lună. Cei care, tot la o vreme, mai taie ceva de pe lista de cumpărături. Cei veșnic
amăgiți de majorări iluzorii de pensii. Genul acela de măriri care mai mult
micșorează. „Am fi vrut să vă dăm mai mult, zic ei, ăia care numără banii țării
și-i cheltuie după bunul plac, dar atât s-a putut acum, mai vedem la anu! Că ăi
care muncesc azi ca să vă plătească pensiile sunt din ce în ce mai puțini iar
voi, pensionarii, din ce în ce mai mulți”. Firește, faptul că pensionarii de
azi au fost cei care au muncit, la vremea lor, să umple punga numită buget și
să plătească pensiile celor de ieri este cu desăvârșire uitat. Se mai iscă, pe
ici-colo, discuții despre unele persoane atât de speciale dar e perfect firesc
să ne bucurăm că există, să ne închinăm la icoana lor și n-ar fi rău să fim mai
entuziaști în a le recunoaște meritele uriașe în propășirea neamului. Așa că
de-aia le vom da ăstora speciali oarece recompense normale, acolo niște salarii
lunare firești din care un pensionar ne-special ar putea trăi vreun an. Și, da,
se cuvine ca de la ei, specialii, să nu
cerem contribuții la pensii fiindcă, atunci când le va veni vremea, pe la 45 de
ani cel mult, pensionarilor speciali le
dăm noi de la buget.
Și, la urma urmei, specialii nici nu sunt așa de
mulți. Am făcut noi niște socoteli, ce le dăm lor e nimica toată, voi sunteți povara. Și le explică. Așa încât bieții
ne-speciali află că, fiind ei așa de mulți și refuzând să moară, dracului,
odată, mai-mai că ar fi principala cauză pentru care suferă grav bietul buget. „Și
n-o mai dați voi pe furăciuni, pe aparat de stat umflat și îmbuibat, pe
cheltuieli extravagante și de tot nejustificate. Ia mai scutiți-ne de acuzații
de corupție, nepotisme și licitații aranjate pe față. Nu-i asta, la voi e
cauza, încă o majorare de pensii ne-speciale și se duce dracului bugetul nostru
cel de toate zilele”!
Doamna cu baston n-a mai apărut. Mă-ntreb de ce? Că
nu-mi închipui c-o fi ieșit la shopping. Pe latura aia la care accesul e urcând
4 trepte sunt un „magazin” de pariuri, un mic aprozar unde poți cumpăra morcovi
pe-o parte și țigări vizavi, fasole boabe și ciorapi. Un Mega, o patiserie pe
care cei ca doamna doar o adulmecă și trec repede mai departe, un magazin cu
de-ale mașinilor și o frizerie. Nu-i greu să-mi dau seama că doamna a intrat
ori la morcovi ori la Mega. Și bani mulți de cheltuit fac prinsoare că n-are.
N-am stat tot cu ochii-n fereastră că mai și muncesc.
Doar mai ridicam privirea din când în când, poate n-am văzut-o eu când
s-a-ntors.
Dă, Doamne să fi ajuns cu bine la casa ei din pădurea
indiferenței!
Ștefan,
20.01.2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu