Nu prea mi-aduc aminte, probabil că n-ar strica să pun
o alarmă. Ca tot la 40-50 de minute să-mi trag ochii din display, să-mi
dezlipesc dosul de pe scaun și să-mi iau ălea 10 minute de răgaz. Nu reușesc
s-o fac decât când simt nevoia să mă frec la ochi. Atunci mă ridic, fac ceva
pași ici-colo prin casă (eh, pe cine aburesc? la baie ori bucătărie) și, dacă
am ceva de zis, schimb o vorbă cu Maia.
De cele mai multe ori, n-am. După zeci bune de ani o
privire spune totul.
Azi nici nu m-am ridicat. Doar am lăsat ochelarii
să-mi cadă, mi-am frecat ochii temeinic și, după ce mi-am îndreptat cârca, am
zăbovit o vreme cu ochii pe geam. Zici că-i vară! Mă bate gândul că ceva ori
cineva a încurcat oarece rânduială. Păi dacă am trecut de jumătatea lui
ianuarie și afară, pe plai ori între case, se răsfață soare de aprilie cu miros
de ghiocei iar mercurul urcă pe ață până spre 20 și chiar peste, îi musai că
undeva, cineva, vreun responsabil cu anotimpurile, ori a bâlbâit coordonatele
locurilor, ori o ține într-o paranghelie și-a uitat de butoane.
Da, afară-i soare de-mi vine să cânt. Și iar mă
chinuie dorul… oare cum o fi pe baltă?
Pe aleea dintre blocul meu și cel vecin mișună lume.
Nu-i prea lată. Mașini parcate pe ambele laturi, pe firul rămas între „parcări”
circulă, câte una pe rând, alte mașini ducându-se unde le e treaba. Printre mașini, pietoni. De
tot felul, copii spre școală, fătuci și băietani care abia acum fac ochi spre
ale vieții, bărbați cocoșați de muncă, doamne mai doamne ori femei necăjite.
Și ei.
Părinți de părinți, pensionari.
Părinți de părinți, pensionari.
Azi vă spun despre ei.
