Acu’ vreo două zile a fost rândul meu s-o
culeg pe Prințesă de la dansuri. Fii-miu, co-autorul nepoțicăi, îmi mai oferă
din când în când bucuria acestui subterfugiu. E sarcina lui, de regulă.
Altminteri, până vine vara, mi-e mai greu să-mi văd nepoții atât de des cât aș
vrea eu. Maia e în hol, plantată acolo încă din
momentul inițial. Cine știe ce-ar putea fi în trafic iar Bubu ar bănănăi pe
drum.
Nu-i nevoie să fim prea atenți ca să știm
când se termină lecția. Pân’la urmă, nici un prichindel nu are mai mult de 9-10
ani și, la vârsta asta, comunicarea nu are nici o limită, nici de idei și cu
atât mai puțin de decibeli, să-mi iertați cacofonia. De după colțul holului au
năvălit întâi glasuri cristaline p-ormă ei, scumpițeii. Discuțiile noastre s-au
curmat brusc (să tot fim vreo 20-25 de cloște care-și așteaptă puii) și toată
lumea scormonește deja prin traiste (mă rog, alde Adidas, Nike ori mai știu eu
ce alte fițe) după hăinuțele de stradă. Freamăt. Prințesa nu știe că o aștept
așa că surpriza nu se poate manifesta decât într-un singur fel. Cum mă vede îmi
sare-n brațe și mă sufocă într-o îmbrățișare fără echivoc. N-am de gând să vă
descriu cum mă simt, e trăirea mea, momentul meu pe care-l pun în sertărașul
propriu de la piept. Când nu mi-e bine tastez
codul secret, aspir oleacă de praf de dragoste de-acolo, din sertărașul secret,
și uit de greu. Din brațele mele Prințesa trece în brațele Maiei. Are destulă
iubire încât să ne topească amândurora toate rezervele de sobrietate și
bățoșenii.
Povestea asta se joacă acolo unde încă bântuie
tragicele umbre trecute dincolo la finele lui octombrie 2015. La Pionierul, ușa
de lângă Colectiv. Locul durerii neostoite încă. Locul care și-a luat tribut
din indiferența, lăcomia și ticăloșia unor semeni. Locul în care cândva, într-o
conjunctură oarecare, niște oameni și-au dat măsura neomeniei întru propășirea
proprie. Indiferență, neomenie, șpagă și arginți versus 64 de vieți.
La intrarea în fosta fabrică, așa cum
toată lumea știe, încă mai pâlpâie lumânările aducerilor aminte. Nu le-am
numărat, nu mai e covorul acela impresionant al primelor zile, dar sunt, încă,
suficient de multe încât să-mi dea fiori. M-am oprit câteva secunde privindu-le
și sper ca ruga, crucea și capul plecat
să aducă un dram de alinare sufletelor de dincolo și durerii celor rămași aici
ca să-i plângă pentru restul zilelor lor. Pe când ieșeam pe poarta fabricii
pășind spre mașină Maia, eu și Prințesa ne-am desprins mâinile una de alta
și-am mai făcut o cruce. Pe palmele noastre încă dăinuia aburul iubirii și sunt
sigur că gestul ritual a trimis dincolo esența luminoasă a trăirilor noastre.
Pe urmă, pentru că acest altar semăna atât de izbitor cu cel răsărit cu o
zi-două în urmă în Bruxelles, m-a mai trecut o durere. Aceea a celor răpuși de fanatici
în numele urii.
Pe drum ascult știrile. Tragedia de acolo
nu s-a răcit încă. Din toate cele mă înfioară două înțelesuri: oameni vor mai
muri încă în acest fel și, al doilea, cei care ucid astfel nu pot fi oameni
câtă vreme habar nu au ce e viața. Pentru că eu, unul, n-am să pierd niciodată
convingerea că nu poți asocia viața decât cu iubirea. Ei, neoamenii, nu trăiesc
cu adevărat, rătăcesc doar într-o netrăire în ură.
Ștefan,
Martie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu