Țara vinovaților așa și-așa

Mă chinuie  spasme cetățenești din când în când. Cetățean, la o adică, poate fi înțeles în sensul direct al cuvântului, membru al comunității cetății. Unul dintre cei mulți. Nu pot separa propria existență de a celorlalți. E o axiomă, nu mă mândresc cu acest enunț.  Poziția pustnicului este una atât de izolată și nefirească din perspectiva cvasi-unanimă, încât nu are sens să mă refer la ea. De unde îl văd eu, pustnicul este cel care își manifestă fronda față de noi ceilalți, față de modul în care noi reușim să ne bucurăm de viață, așa cum o înțelegem. El vede altfel și are curajul și tăria să se manifeste așa cum simte.

Despre modul în care indivizii relaționează, clădesc grupuri și, la scară mai mare, ceea ce se cheamă societăți umane, îi las pe alții să analizeze. Vor fi având instrumente și măsuri care mie nu-mi sunt familiare, pe care pot, eventual, doar să le intuiesc. Partea care mi se relevă  sunt doar cele care-mi influențează direct traiul. Existența proprie este un cumul de întâmplări aproape șablon. Acțiuni concrete și trăiri. N-aș vrea să mă leg prea mult de mecanica vieții, deși, repet, dacă aș fi suficient de inteligent, aș putea corela acest aspect cu toate celelalte fațete mai puțin directe. Sigur că trăiesc în stup, am mai spus asta. Sigur că și ceilalți roiesc în aceeași lume, se hrănesc din aceleași surse și sunt afectați de aceiași factori care îmi influențează și mie viața. Am putea defini cele tocmai enunțate ca fiind date de bază.  Am putea crede, în consecință, că premizele fiind clar conturate se pot trage concluzii general valabile pentru toți membrii societății.

Ei bine, nu!

Că peștele de la cap se-mpute e o evidență biologică. Știu asta pe viu, nu din manuale.

Numai că noi nu suntem pești. Peștele nu are  libertatea de a decide, a priori, care parte a corpului său ia decizii. Vă puteți imagina coada clamându-și liberul arbitru? Prin urmare, asocierea societății noastre cu un pește mort mi se pare cel puțin neinspirată. Cu voia Domnului, grupul care ne include trăiește încă. Suferă? Da, nu putem nega. Se poate mai bine? Desigur. Depinde de noi? Evident. Cum oare am putea face să ne fie mai bine? Eliminând ce e rău și promovând părțile pozitive.

Recitesc cele de mai sus și nu mă pot abține să zâmbesc. Parcă ar fi o dizertație enunțată de eminentul pedagog  Marius Chicoș Rostogan. Brava, prostovane!

Nu-mi ajunge. Musai să purced mai departe.

Poate că sociologii, filozofii vor ști de ce în lumea în care trăiesc eu realitățile nu reușesc să-i miște pe oameni. De ce argumentele care se impun prin ele însele sunt ignorate și ceea ce este evident nu capătă greutate în raționamentele și acțiunile unei părți semnificative dintre noi. De ce societatea noastră nu se manifestă ca una sănătoasă. De ce nu ne creăm anticorpi, de ce nu eliminăm factorii de risc, ba nici măcar pe cei evident maligni. Măcar atunci când e în puterea noastră s-o facem.

Un răspuns care îmi e la-ndemână este că nu ne manifestăm ca un grup. Nu ca unul care are interese comune. Ori, mai degrabă, nu ca o sumă de indivizi conștienți că au interese comune. Ignoranți? Poate. Indiferenți? Posibil. Egoiști? Aproape sigur. Needucați? Sunt opinii care spun că da, cu unele excepții (lăudabile) școala furnizează societății indivizi oarecum idioți dar care au o diplomă. Mincinoasă, desigur. Neimplicați? Da, atâta timp cât expectativa și critica de cafenea sunt armele cu care individul își exprimă rolul social.

Mi se pare că suma celor de mai sus nu explică lipsa de reacție ori jumătățile de măsură luate împotriva agresiunilor flagrante. De-aici încă o digresiune: ce e aia agresiune flagrantă? Păi, neavând la îndemână o definiție în acest sens, aș putea asimila toate acele acțiuni care i-au plasat pe unii indivizi pe poziții contrare interesului general.

Conducători corupți și condamnați. Și Piedone.

Corupți și necondamnați. Și Piedone.

CNADNR. Piedone.

Cvasitotalitatea clasei politice actuale. Piedone.

Spitalele în care bolnavii intră cu o boală și mor infectați de bacteriile care înfloresc în saloane. Piedone.

Practicile unor polițiști. Piedone.

Birocrația din instituțiile publice. Piedone.

Personajele negre dintr-un fotbal cenușiu. Piedone.

Și câte-or mai fi.

Piedone. Mi-e tare greu să-mi imaginez o agresiune mai flagrantă decât tupeul unuia care a girat, a făcut posibile circumstanțele în care 64 de oameni nevinovați și-au pierdut viața, alte zeci sunt condamnați să poarte pe trup cicatrici mutilante și în suflet traume care nu se vindecă. Fac eforturi să găsesc epitete cât mai plastice pentru a descrie amploarea cinismului, măsura sfidării acestui individ. Mi-e ciudă că nu reușesc.

Cum se apără societatea împotriva acestora? Cam anemic. În puținele cazuri în care justiția se pronunță o face cu jumătăți de măsură. Îi arde condamnatului o smetie cu stânga și-l mângâie complice cu mâna dreaptă.

Te-ai putea aștepta ca, din moment ce doamna aia cu ochii legați umblă cu ocaua mică, societatea, ca organism viu ce se află, să izoleze celulele canceroase. Și de-aia zic, poate înțeleg sociologii de ce sunt primiți cu aplauze și pupături cei care ies din pușcării,  cât de firesc este ca liderii celui mai mare partid politic al țării să fie ba hoț intelectual (ca să nu zic plagiator ordinar) ba un individ condamnat pentru fraudă electorală. Cum alți lideri care au patronat, cu voie sau fără de voie, ticăloșii abjecte mai au dorința și tupeul de a se propune pentru alte scaune în față. Poate că-i normal la noi, în țara vinovaților așa si-așa.

O fi chiar adevărat că suferim de o orbire principială, de o confuzie a valorilor.

Că nu degeaba zicea conu’ Iancu, cel dăruit cu harul eternității mioritice, că „unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are”.

Aferim!

Ștefan,

22 Aprilie 2016