pălesc culorile din flori.
E trist și nufărul pe lac
iar soarele se-ascunde-n nori.
La umbra gândului posac
plâng trist acorduri de viori,
Nici zâmbetele nu-ți mai plac,
nici cântul nu-ți mai dă fiori.
La umbra gândului posac
e-o elegie de culori,
plânge și frunza în copac,
De-atâtea ori, de-atâtea ori...
Domnul Iorgu Constantin nu putea fi altfel
decât un om obișnuit care se naște, trăiește și moare precum și noi obișnuim să
procedăm cu viețile noastre.
De la noi la el e numai o distanță de un
prenume nou și o întâmplare de nemurire născută din abur de har nemăsurat. Bag
de seamă că, din când în când, Domnul
cel care împarte destine picură un strop de eternitate pe creștetul unui trup vremelnic.
Și-atunci huma trece în praf iar harul se tot ascunde în sufletele noastre,
trăind, crescând veșnic laolaltă cu lacrima și zâmbetul.
Domnul să aibă milă de sufletul celui care
a fost Iorgu Constantin V. Albulescu.
Știu sigur că acolo, în prag, e jumătatea
ființei lui care-l tot așteaptă de prin 2007.
Mai știu că mulți îngeri se vor fi
învrednicit să curețe aleea către cei care sunt prietenii lui, Ștefan, Amza și
Adrian. Gheorghe și Șerban. Și ceilalți care și-au topit trupurile în mama
noastră a tuturor și-al căror spirit bântuie etern scenele vieților lor
adevărate. Acelea pe care le-au trăit pentru noi, la vedere, sub lumina reflectoarelor.
Nu fiți triști, prieteni.
Domnul Mircea Albulescu nu poate muri.
Ștefan,
08.04.2016
Sunt trist, totuși, Ștefan. Mircea Albulescu e unul din actorii pe care i-am cunoscut (cinematografic vorbind) de când eram copil și am deschis ochii spre ceea ce generic numic - lumea teatrului. O lume care își pierde reperele într-un ritm amețitor. O lume în care pare că valoarea se diminuează constant... Mai sunt însă, actori ai noului val care au crescut frumos la umbra marilor eroi ai scenei - îi urmăresc cu interes, să știi, și pot spune cu mâna pe inimă că mai există speranță.
RăspundețiȘtergereDar mi-e atât de dor de Toma, Amza, Octavian Cotescu, Dem Rădulescu și de mulți (prea mulți) alți idoli ai copilăriei mele!...
Ce titani!
RăspundețiȘtergereNumai citindu-le numele te trec fiori.
Acum mai bine de 40 de ani vedeam „O scrisoare pierdută” în regia lui Liviu Ciulei. Alt titan. Ia de colea distribuție:
- Toma Caragiu
- Rodica Tapalagă
- Ștefan Bănică
- Petrică Gheorghiu
- Octavian Cotescu
- Dem Rădulescu
- Mircea Diaconu
- Aurel Cioranu
Zi-mi mie dacă toți acești actori nu erau (parte încă mai sunt, slavă Domnului!) hrană adevărată sufletului nostru!
Cred că am vazut piesa în distribuția asta la TVR, pe vremuri. Dacă-ți amintești, câteva piese faine au fost înregistrate și erau difuzate lunea, parcă (anii '80). Iar marțea era o opera - mi-aduc aminte că atunci am văzut primele spectacole de gen - Tosca, Boema. La Operă aveam să ajung mult mai târziu, în studenție. Și continuu și-acum. :)
ȘtergereDa, din toate astea rămâi cu ceva.
RăspundețiȘtergereUn ceva care dăinuie, care nu se stinge. Creează obișnuințe, dependențe aș putea zice.
Știi, din piesa asta, cu distribuția pe care tocmai am pomenit-o mai la deal, îmi aduc încă aminte crâmpeie de scene, cu replici dar, mai ales, cu mimică, atitudine, atmosferă.
Bănică (Pristanda) rămâne singur în scenă după ce iese Toma (Tipătescu) soarbe din cafeaua prefectului în vreme ce își compătimește misia grea de polițai și, pe când zugrăvește poziția plină de beneficii a prefectului (moșie, foncție) gustă din farfuriuța cu dulceață (tot a prefectului) taman când ajunge la: „coana Joițica”... face o pauză, privește complice spre noi și schimbă tonul vocii „coana Joițica!” lungind vorbele. Mai sugestiv nici că se poate, mai plin de savoare nici atât.
Apoi Toma cu Rodica. În dialogul lor disperat„ își joacă viața”! „nu și-o joacă pe-a lui, Fănică, o joacă pe-a mea!” Ciulei și geniul lui Toma au scos la iveală și nuanțe de instinct primar, Zoe dramatică iar Toma încins ca un taur „Zoe! Zoe!” într-un timbru vocal coborât și încărcat de sugestii.
Cuplul tonților, Dem și Mircea Diaconu.Farfuridi cel impetuos în sărăcia minții proprii și Brânzovenescu fonfăit și fără esență. Petrică Gheorghiu și replicile lui ușor aspirate, sacadate, netulburat în convingeri, în atitudinea de berbec naiv care va moșteni raiul.
Hai că m-am pornit!
Adevărul e că nici o altă piesă nu mi-a lăsat atâtea amintiri ca această punere în scenă. Tare-aș vrea s-o mai revăd! La fel de mult mi-aș dori să văd o punere în scenă actuală deși, mă gândesc, aproape sigur voi fi dezamăgit.