Inchiziția răului simț

Când și când Maia mă convoacă la cărat sacoșe.

Nu am a mă plânge, să fie clar.  Oricum grosul cumpărăturilor se răzbună pe cârca ei, săraca de ea! Eu numai mă răsfăț odată la una, două săptămâni cam pe când îi musai să trec pe la raionul de cârlige și momeli. Nici nu prea am vreme, dacă e s-o spun p-a dreaptă.

Și-acum povestea.

Trag mașina cât mai aproape de scară, deschid portbagajul și descarc. Cu sacoșele mai negociez, dar bidoanele de apă mă omoară! Și car. Urc trei trepte și deschid ușa blocului. E ușa din spate, aia care se învecinează cu ușa de la ghenă. Acolo, între cele două uși, vecinii obișnuiesc să pună resturi de ciorbă într-un castronel (iubitori de pisici fără stăpân, vezi bine) și câteva sticle & bidoane de plastic. Ba, uneori, mai leapădă oarece mărunțișuri care le prisosesc prin casă. Știți cum e, n-ai ce să mai faci cu un ceas d-ăla de perete care merge pe baterii pen’că ai primit de la nepoți un telefon care-ți arată ora oricând ai nevoie, ba mai și țârâie a deșteptare. Nu-ți mai trebuie raftul de la baie, papucii rupți la degetul mare ori trusa de ulei, oțet, sare și piper. A fost ziua nevestei și a primit una nouă de prin Grecia. Și de-aia...

Nici nu le mai văd, mărunțișurile. Nici castronul. Știu că sunt acolo și nici nu mai întorc capul. Azi, însă, Maia îmi atrage atenția. „Ia uite, cărți!” zice. „Ce cărți?” întreb nedumerit. „Cărți, care-o fi fost, a aruncat cărțile din casă!”

 „Cărți? Chiar așa? Ei nu, că asta-i nouă” zic și fac doi pași înapoi să văd peisajul. Vreo zece-doișpe tomuri sunt împrăștiate printre oasele pentru câini, un pachet legat cu sfoară, regulamentar, în cruce, stătea rezemat de ușa ghenei de gunoi. Părea că-și găsise locul. Stăpânul sforii ajunsese, în sfârșit, să conștientizeze cât de mic e apartamentul în care locuiște și era limpede că trebuia să mai facă nițel loc. Cum spuneam, când simți că-i musai să scapi de vechituri și mărunțișuri inutile, le arunci. Ce dracu’ să mai faci cu o mătură uzată și cu ălea două bidoane goale de bere la 2 litri?! Iar cărțile alea îl tot încurcă, dă-le focului că nu le citeșe nimeni! La ce-i trebuie?!

Ptiu, pușchea pe limbă-ți!! Cum adică „dă-le focului?! Da’ nu-ți e rușine-a minții să gândești așa?! Da’ n-ai oare noțiunea timpului, zăludule? Că doară n-om fi în întunericul minții oamenilor,  că doară istoria și progresul gândirii oamenilor a îngropat de mult Inchiziția!”

Clatin din cap și mă-nham la ultimele două sacoșe.

Oamenii nu mai văd lumina dintre paginile cărților. Nu mai simt greutatea vorbei scrise, nu mai varsă lacrimă la vers, nu se mai adapă la apa împărtășirii cu darul celui care-a scris-o. Își pun peste piept platoșa groasă a răului simț și peste cuget negura ignoranței. Se întorc la instinctul primar, acolo unde conversație însemnă un șir de onomatopee, șabloane verbale și, la fiecare trei vorbe,  referiri la organe genitale. Acolo unde nu există dezbatere ci amenințări. Acolo unde argumentul ca esență a ideii rămâne, în lipsa ideii însăși, un grohăit, o înjurătură și un cap în gură.

Clatin mai departe din cap și-mi dau seama că tomurile alea aruncate la gunoi capătă valoare de simbol. Omul ăla habar nu are ce e aia o carte.

Cocoșat de greutăți, urc scările către ușa mea și-mi zic că simbolul suprem al înălțării omului este cartea. Acolo, între literele rostuite în cuvinte, este acel inefabil care definește natura inegalabilă a acestuia. Gând și simțire, inovație și chinul creației, informație. Matematică și poezie, arhitectură și studiul naturii, filozofie și teatru, viețile sfinților. Muzică și legi. Totul. Practic, tot ceea ce mintea omului a creat de-a lungul timpului și a lăsat moștenire celor de după pentru ca viața lor să fie mai plină, mai luminoasă. Cărți, cărămizi pentru înălțare.

Deunăzi un om ardea o carte.

Acest om a simțit nevoia să transmită un mesaj. Lumea trebuia să afle care este poziția lui față de autorul cărții. În fapt, față de modul de gândire al autorului cărții.

M-a cutremurat nu atât lipsa de orizont a omului, profunda lui ignoranță întru semnificația cărții ca simbol al împlinirii și înălțării noastre, a omenirii, ci nezdruncinata lui convingere că gestul lui este unul deplin justificat. M-a cutremurat amploarea negurii de pe judecata lui. Arderea cărții, condamnarea fără echivoc a ceea ce el consideră a fi o erezie.

Deunăzi omul ăla ardea un volum al domnului Cărtărescu.

Oare va fi știind el că au trecut câteva sute bune de ani de când intoleranța întuneca mințile oamenilor cam în același mod? De când focul mistuia cărțile  în piețe publice iar oamenii erau torturați și arși pe rug în numele unei ideologii bolnave, născute dintr-o absurdă intoleranță creștină?

Cu tristețe constat un neadevăr major: timpul nu vindecă orice. Tare mă tem că omenirii îi e dat să perpetueze, acolo, în ADN-ul ei intrinsec, tot ce îi este specific. Da, așa este, ne caracterizează tot ce e nobil și frumos. Suntem geniali și blânzi, știm să visăm și să dăruim. Dar, în aceeași măsură, suntem purtători ai bolilor fără leac precum prostia, ignoranța și egoismul. Intoleranța și agresivitatea.

Nu vă faceți iluzii, inchiziția răului simț e la fel de perenă precum omul.

Ștefan,

Aprilie 2016