Baba Luța

E atemporală.

Din spusele celor mai ruginiți se știe că în rolul ăla dăinuie de generații mai degrabă un personaj decât o persoană în carne și oase. Baba Luța e doar învelișul din zilele noastre,  cred că dacă aș face o cercetare mai aplicată aș putea chiar să aflu cine-ar fi trupul în care va viețui personajul în apariția ce va să vină. Următorul la ștafetă, dacă vreți.

Își întinde meticulos mușamaua în fața porții. Plasamentul mărfii nu e deloc aleatoriu. Gândesc  că e o chestiune de patrimoniu, trebuie să fie un protocol anume, o moștenire, un învăț aparte precum cel al așezării rufelor pe culme. Ori, cine știe, o fi rodul studiilor de piață.

În față pune castraveții, câteva cărți rămase de la răposat, o râșniță antică cu manivelă și o nicovală mică. Rândul doi e ocupat de câteva unelte de bucătărie (un tel cu mâner de lemn, un set de oale încă nou, probabil unul dintre cadourile care s-au dovedit inutile) o cămașă sh învelită în celofan de oale, o pereche de cizme de pescar, d-alea lungi și un ibric de alamă. La spate sunt finețurile, un serviciu de cafea care arată chiar bine, un aparat de radio care a prins perioada interbelică, o umbrelă (de la Paris!), batiste și câteva ouă. De gard sunt sprijinite un snop de undițe și o lopată.

Baba Luța nu vinde niciodată nimic dar ăsta nu e un motiv să renunțe.  Cei din cartier o știu bine și nici prin cap nu le-a trecut vreodată că ea stă acolo ca să facă negoț. Nu, nici vorbă. Baba Luța e poreclită Radarul. Amplasamentul este ideal. Casă pe colț, perspectivă în patru zări. Postul de observație se deschide în zori, când primii subiecți se-ndreaptă spre stația de ITB. Știe și ordinea în care apar. Întâi trece din stânga Ilie, sudorul, om cu frica lui Dumnezeu și vorba apăsată. „Bună dimineața, coană mare!” „Să trăiești, să trăiești! Da’ cine-oi fi, că nu mai văz deloc”! răspunde Baba Luța. ”Ilie, bre, că dară cine?!” Ilie, ca și toți ăilalți, intră în jocul babei. Știu cu toții că hoașca s-a operat de cataractă cu vreo 3-4 ani în urmă și vede ca la opșce ani da’ nu se cade să-i dai babei vicleșugu’ în vileag, n-ar folosi la nimica.

„Aha, Ilie,  mai mormăie baba în surdină după ce-a trecut omu’, fiți-ar neamu’ să-ți fie, că mureai dac-o luai pă sor-mea a mică! Da’ nu, ție ți-a trebuit zăluda aia de la oraș cu păr vâlvoi și țâțe-n vânt. A mirare-i că mai stă cu tine, lua-o-ar zbenga șî pă ea!”

Tot de-a stânga apare imediat și Cizmaru’, târșâindu-și piciorul beteag. Doar puțini mai știu că-l cheamă Mihai, toți îl identifică după meserie. „Săr-mâna, tușă Luțo!” „Să trăiești, să trăiești! Tu ești, mă Ilie? Că nu mai văz deloc, fir-ar ea de viață!” Cizmaru zâmbește-n barbă. „Nu, bre, sunt io, Mihai!” „Aa, Mihai! Păi ziceai că-mi pingelești și mie pantofii, mă Mihai! Bag seama că numa gura-i dă tine”. „Păi mi i-ai dat bre? Mă tot pisezi da’ nu mi-i dai niciodată. Ia dute-acuma de-i adu’, că, uite, azi am timp și ți-i fac.” Și unul și ălălalt știu foarte bine că baba n-o să se clintească din post, nu-i prima oară când au dialogul de mai sus.

De vizavi, chiar de peste drum, apare Viorica. Nu mai e nici ea tânără, a sărit binișor peste cinzeci da’ e tot țanțoșă și vopsită. Ziua Babei Luța se întunecă. Bombăne-a mormăială abia auzită, morfolind  colțul basmalei. „Dare-ar ciuma-n tine, curva dreacu’, stinge-ți-s-ar candela la cap! Fi-ți-ar dumicatu’ negru șî somnu’ ca peștele-n nisip!”  Repertoriul de blesteme al babei n-are egal. Drăcușorul de Dorinel, nepotul vecinei Sevastița, i-a propus odată un târg: ea să-i spună toate blestemele pe care le știe iar el o să-i deie tot atâtea bomboane cu rom. Tot trage nădejde că baba o să pună botu’ da’ încă n-a reușit s-o convingă.

Viorica a ignorat-o seniorial. N-au avut niciodată relații bune, babei i-a tot stat în gât vecinătatea și boiul ei atrăgător. Amar de ani în urmă i-a crescut un ghimpe că Vasile al ei ar fi rătăcit cărarea și-a suflat în lampa ștoarfei. „Că de câți s-au suit pă tine  nici profesorii nu știu a număra, mânca-te-ar buba rea!”

Tot ocupată să-și mai stingă fierea aproape a pierdut următorul subiect. Buză n-a trecut pe-aproape, da’ Radaru’ nu are o problemă cu un flecușteț de distanță de nici treijde metri. Buză e babalâcu’ de-acu’ pe care Baba Luța l-a avut vreme multă la inimă dar care nu s-a-ndurat, măcar o dată, s-o mângâie și pe ea pe burtă. Și de-ar fi fost vreo ușă de biserică, pârdalnicu’ dracu!  Era-n stare să călărească și soba, dacă nu frigea prea rău. „Ș-uite-așa ț-a dat Domnu’ beteșug, că el vede și dă dreaptă măsură, lua-te-ar gaia!” Buză cam bâțâie din cap și nici nu poa’ să bea paharu’ plin, că l-a lovit damblaua acu’ vreo șapte ani.

Până pe la opt au tot trecut. Viziniche pe motoreta lui, Cornelia a lu’ Pastramă, fătuță frumoasă ca un crâng în luna mai, Stelu’al Vasilichii, Sile jandaru’, mă rog, toți ăia care încă mai au de muncă. Pe lângă ei, câțiva căror le place drumu’, să aibă de unde se-ntoarce. Pe toți Baba Luța i-a citit, i-a evaluat și i-a dreptcuvântat cu  „blândețea” și „buna cuviință” care, de când se știe ea, o caracterizează.

Mai pe la nouă, când traficul nu mai justifica atenția ei, Baba Luța a-nceput să strângă. O să molfăie o scoveargă muiată-n lapte și chiar o să ațipească o vreme. Mai iese ea nițel mai spre seară, ca la sfânta slujbă de vecernie.

Când să intre-n curte, apare țâncu’ Maricicăi. Drac de copil ca el nici c-a mai văzut. Mai bine s-ar fi grăbit nițel, nu-i e a bucurie când îl vede. Acu’ vreo doi ani, când începuse să lege vorbele cum trebuie, așa, pe nepusă masă, a-ntrebat-o,  când baba i-a cerut mă-sii o cană de zahăr: „auzi bre, da’ matale, așa bătrână rău, de ce n-ai murit încă?!”

Ștefan,

Aprilie 2016