miercuri, 1 octombrie 2014

Timpul regretelor
         Mi-e inima grea. Îmi cântăresc firea balansând între simțiri senine și regrete și uite că azi, acum, mă trec iară gânduri amare. Încerc să cuprind măsura modelului meu de viață, să-l pun în tiparul cel firesc al oamenilor de lângă noi, al oamenilor care suntem. Parcă ceva nu se potrivește, simt o umbră așternându-mi răcori pe cuget.
Unde-am greșit?

Mai pleacă un prieten dintre noi. Prieten de cândva. Inteligent, citit, simțitor și, mai ales, un om care, atunci, îmi era tare aproape de suflet. L-am sunat acum câteva luni, de ziua lui. Nu ne  mai văzusem de mult, douăzeci-douăzeci și cinci de ani. Rutina fiecărui an, gestul acela de la jumătatea drumului. Se împletea, în fiecare telefon, un pic din fiorul de-atunci, când număram împreună ore de viață și trăiri comune și  transparente dezamăgiri că trec ani fără dorință să ne revedem.  Mă suna, la rândul lui, de ziua mea. An după an, alibi împotriva uitării. Nimic anormal, de-ar fi să ne fie sprijin justificările comune. Așa-i viața, fiecare a avut propriul destin, propriul drum. Ah, cât mă chinuie amintirea dialogurilor la date fixe!
Azi mi-au închis telefonul pentru a treia oară.
Prima oară mi-a închis acum câteva luni, cum spuneam. M-a sunat, după nici 5 minute, jumătatea lui de viață, jumătatea ființei lui. Să-l ierți, îmi zice, nu poate vorbi, tocmai face a doua serie de citostatice.”
La o adică, știi foarte bine că ici-colo, în largul lumii ăsteia fără de cuprins, se-ntâmplă fel de fel de nenorociri. În zori ori noaptea târziu, pe drum ori dincolo de uși, în alt continent ori pe strada alăturată. Nu-i nici un motiv să te surprindă atâta timp cât nenorocirile astea țin de jurnalele de știri ori de povestiri despre necunoscuți. Dar, Doamne vai! iată cât de ușor capeți o altă perspectivă când nenorocirea se conturează într-un chip, când trece din registrul anonim în interiorul ființei tale.
Azi mi-au închis pentru a treia oară. Era ziua ei. Nu-mi propusesem să fie ca de obicei, vroiam doar să-i fac să simtă că am un gând bun pentru ea, pentru el. Nu puteam să gândesc că ar putea fi ca-n toți ceilalți ani.  Întâi îi ziceam „La Mulți Ani. Pe urmă schimbam câteva replici care, pe vremuri, așterneau între noi hohote și gânduri calde. Râdeam din nou, ca pe vremuri, cu oarece boabe în colțul ochilor. O vorbă despre copii, câteva despre nepoți. Timpul nu iartă pe nimeni. Despre boli, declarația decisivă că-i musai să ne vedem, niciodată dusă până la capăt.
Și asta. El are cancer la plămâni.
Când mi-a închis prima oară mi-am zis că, poate, e un moment prost. Tratamente, dureri.  Las’să mai treacă o vreme. A doua oară am gândit că-i bine să nu insist, e o stare, mi-am zis, în care omul care trăiește o astfel de încercare vrea ca viața lui de azi, din orele astea pe care numai el le poate simți așa cum sunt, să aibă lângă el gândurile și mângâierile celor care i-au fost mereu aproape.
Eu n-am fost.
Am lăsat ca vremea să macine, încet-încet, amintirile care ne legau. Vor fi fiind, fără îndoială, simțiri calde care motivau telefoanele protocolare, jumătate rutină – jumătate încântare. Tristă cortina în spatele căreia viețuia o relație fără conținut.
E o problemă de conștiință? Este, știu bine că da. Eu rătăcind bezmetic printre regrete, el privind în față o situație decisivă.
Unde am greșit? îmi zic.
Păi, simplu! Oricare altă zi ar fi fost mai potrivită să dau un telefon decât o zi aniversară.
Mama ei de rutină idioată!

Ștefan,
01.10.2014

2 comentarii:

  1. Bubule , iti inteleg trairea, tristetea si regretele. Incerc sa ma pun in pielea celui bolnav si ...nu pot intelege o reactie de tipul asta . Nu cred ca as putea inchide telefonul cuiva care ar incerca sa ma caute. Dar ...nu toti suntem facuti din acelasi aluat si poate tocmai de aceea e viata frumoasa. Cand moartea da tarcoale,viata devine urata, absurda, nu mai vrea sa stie de nimeni si nimic . Nu mai sunt sentimente, constiinta dispare si ea, iubirea de oameni este din ce in ce mai saraca, se scufunda in neant odata cu sufletul suferind. Faptul ca n-ai putut sa fii mai aproape de fostii nostri colegi nu inseamna ca ai motive sa regreti asta.Timpul ne preseaza mereu si abia reusim sa-i acoperim pe cei mai apropiati noua : parinti , frati, cumnati, copii , nepoti . Ceilalti , sa fie multumiti cu un telefon din cand in cand ! Si acela este de apreciat !

    RăspundețiȘtergere
  2. Greu să trăiești în locul altuia, Răducule. La drept vorbind, greu să gândești în locul altuia, de trăit nici vorbă! Cu atât mai puțin când acel „altul/alta” are o perspectivă atât de tranșantă asupra vieții, asupra morții. Tu ești nițel mai direct și scoți din mânecă exact același argument pe care-l pun și eu, pansament călduț, peste părerile de rău. Așa e cum zici, în esență. Sunt, însă, ceva nuanțe care mă apasă și pe care le-aș lăsa bucuros în fapt de ziuă, prin roua câmpului, atunci când stârnesc praful către baltă. Da' nu se poa'...
    Lasă, nu-i de risipit regrete într-o discuție „pe hârtie”.




    RăspundețiȘtergere