Timpul regretelor

         Mi-e inima grea. Îmi cântăresc firea balansând între simțiri senine și regrete și uite că azi, acum, mă trec iară gânduri amare. Încerc să cuprind măsura modelului meu de viață, să-l pun în tiparul cel firesc al oamenilor de lângă noi, al oamenilor care suntem. Parcă ceva nu se potrivește, simt o umbră așternându-mi răcori pe cuget.

Unde-am greșit?

Mai pleacă un prieten dintre noi. Prieten de cândva. Inteligent, citit, simțitor și, mai ales, un om care, atunci, îmi era tare aproape de suflet. L-am sunat acum câteva luni, de ziua lui. Nu ne  mai văzusem de mult, douăzeci-douăzeci și cinci de ani. Rutina fiecărui an, gestul acela de la jumătatea drumului. Se împletea, în fiecare telefon, un pic din fiorul de-atunci, când număram împreună ore de viață și trăiri comune și  transparente dezamăgiri că trec ani fără dorință să ne revedem.  Mă suna, la rândul lui, de ziua mea. An după an, alibi împotriva uitării. Nimic anormal, de-ar fi să ne fie sprijin justificările comune. Așa-i viața, fiecare a avut propriul destin, propriul drum. Ah, cât mă chinuie amintirea dialogurilor la date fixe!

Azi mi-au închis telefonul pentru a treia oară.

Prima oară mi-a închis acum câteva luni, cum spuneam. M-a sunat, după nici 5 minute, jumătatea lui de viață, jumătatea ființei lui. „Să-l ierți, îmi zice, nu poate vorbi, tocmai face a doua serie de citostatice.”

La o adică, știi foarte bine că ici-colo, în largul lumii ăsteia fără de cuprins, se-ntâmplă fel de fel de nenorociri. În zori ori noaptea târziu, pe drum ori dincolo de uși, în alt continent ori pe strada alăturată. Nu-i nici un motiv să te surprindă atâta timp cât nenorocirile astea țin de jurnalele de știri ori de povestiri despre necunoscuți. Dar, Doamne vai! iată cât de ușor capeți o altă perspectivă când nenorocirea se conturează într-un chip, când trece din registrul anonim în interiorul ființei tale.

Azi mi-au închis pentru a treia oară. Era ziua ei. Nu-mi propusesem să fie ca de obicei, vroiam doar să-i fac să simtă că am un gând bun pentru ea, pentru el. Nu puteam să gândesc că ar putea fi ca-n toți ceilalți ani.  Întâi îi ziceam „La Mulți Ani”. Pe urmă schimbam câteva replici care, pe vremuri, așterneau între noi hohote și gânduri calde. Râdeam din nou, ca pe vremuri, cu oarece boabe în colțul ochilor. O vorbă despre copii, câteva despre nepoți. Timpul nu iartă pe nimeni. Despre boli, declarația decisivă că-i musai să ne vedem, niciodată dusă până la capăt.

Și asta. El are cancer la plămâni.

Când mi-a închis prima oară mi-am zis că, poate, e un moment prost. Tratamente, dureri.  Las’să mai treacă o vreme. A doua oară am gândit că-i bine să nu insist, e o stare, mi-am zis, în care omul care trăiește o astfel de încercare vrea ca viața lui de azi, din orele astea pe care numai el le poate simți așa cum sunt, să aibă lângă el gândurile și mângâierile celor care i-au fost mereu aproape.

Eu n-am fost.

Am lăsat ca vremea să macine, încet-încet, amintirile care ne legau. Vor fi fiind, fără îndoială, simțiri calde care motivau telefoanele protocolare, jumătate rutină – jumătate încântare. Tristă cortina în spatele căreia viețuia o relație fără conținut.

E o problemă de conștiință? Este, știu bine că da. Eu rătăcind bezmetic printre regrete, el privind în față o situație decisivă.

Unde am greșit? îmi zic.

Păi, simplu! Oricare altă zi ar fi fost mai potrivită să dau un telefon decât o zi aniversară.

Mama ei de rutină idioată!

Ștefan,

01.10.2014