Simona și povestea lui Peter Pan la Singapore

Nu vreau să pară altceva decât este: articolul de față nu-i decât o refulare după finala prințeselor din tenis de la Singapore. Și vă spun din capul locului, e un amalgam de bucurie și două lacrimi, o alchimie dinspre tristețe către încântare, o tranziție de la frustrări la iubire.

Fătuță de la malul mării, te iubesc!

M-ai vrăjit, câteva zile la rând, cu zborul tău magic peste dreptungiurile din Neverland colț cu Singapore. Basmul cel sprințar s-a deschis în Gura Poveștii, tăvălind amical o Bouchard de circumstanță, copilă roz mai nevinovată decât un gând rătăcit. Ai prăfuit apoi, zburdalnic precum un vânt de primăvară, oarece moțăială peste cerbicia unui (unei?!) Bluto  încă rătăcind prin coșmar pe când judecătorul din scaunul cel înalt anunța „game, set and match”. Nimeni n-a prea înțeles de unde s-a născut și cum de s-a conturat o așa pagină de basm, așa că agențiile de presă de peste tot și-au ieșit din minți, ștergând praful de pe tot felul de epitete și metafore. Eu m-am culcat zâmbind fericit, scărpinat în creștetul copilăriei mele de zâmbetul tău  poznaș, boare a copilăriei perene. Mai abitir satisfăcut de un (o?) Bluto contemplându-și nedumerit(ă) pachetele de mușchi, neînțelegând cum se poate ca forța primară să eșueze, ineficient și nițel penibil.

Te voi iubi mereu, copil din spuma valului! Pentru că acolo, pe terenul de joc în care-ți desenezi zborul de basm, treci dintr-un plan al copilăriei în altul, refuzând maturitatea unui joc așezat. Pentru că praful sclipitor și genial cu care pudrezi un forhand, backhand sau un drive vole mă ține încă lângă un sport care tot derapează în comercial. Pentru că nu icnești dizgrațios, nu răcnești grotesc. Pentru că ai atâta noblețe în ceea ce faci încât treci dincolo de calcule meschine. Socoteli și cecuri. Ca atâtea alte forme de circenses care au ieșit de mult din sfera sportului, sensul jocului fiind, brutal și iremediabil, anihilat în spatele banilor. Pentru că lași încă impresia că rucsacul cel greu de pe umeri nu e un Wilson purtător de rachete ci săculețul tău cu praf vrăjit. Pentru că, atunci când pășești dincolo de liniile albe, pari că uiți de ce e rău, zburdând, zburând prin propria Țară de Nicăieri, desenând volte, scriind încă o pagină de basm.

Ar fi fost frumos să mai păstrezi și pentru azi o mână-două de praf.  Dar, mă gândesc, ar fi fost o dovadă de maturitate, un semn că nu mai încapi în pielea lui Peter Pan. Poate, îmi zic, m-aș fi bucurat că Bluto a mai încasat încă una peste bot, dar, dacă asta ar însemna să pierzi magia undeva în banalul  raționalului, mai bine lipsă. Te iubesc așa cum ești.

Bluto a prevalat astăzi.

Am știut că așa va fi încă de la jumătatea primului set. M-am trezit din reveria basmului cândva, când încă povestea stătea în balansul echilibrului, și regizorul transmisiei ne-a umplut ecranul televizorului cu ură. Peter Pan tocmai făcuse încă o vrajă, făcând inutil și penibil tropăitul greoi al oponentului (...tei). Din vârful tonelor de mușchi, dinăuntrul ființei sale, Bluto a lăsat să se reverse prin ochi valuri întunecate de ură, de răutate pură. Era al doilea semnal. Primul a fost când, înainte de a începe basmul, au pătruns în arenă. Zgomotos și cu fast, cele două au fost așteptate la ieșirea de după draperie de câte o fetiță. Încântate de rolul lor, bucuroase că pot petrece câteva clipe ținând de mână o eroină din povești. Peter Pan a pătruns în arenă strângând mâna fetiței în pumnul său, Bluto a ignorat mâna întinsă. Întâi am fost debusolat: ce fel de om e cel care lasă un copil cu mâna întinsă? Apoi s-au limpezit dedesupturile gândului: personajul negativ se definește el însuși, nu-i nevoie de explicații.

Bluto a prevalat astăzi.

Mă doare, recunosc.

Mi-e însă tare bine pentru că pot să mai rămân o vreme copil, pentru că, iată, încă e totul posibil, Peter Pan există!

Ștefan,

26.10.2014