Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail” - Thassos

Nu reușisem s-o vizităm acum trei ani. E o perioadă, la prânz, între ora două (sau două și jumătate) și patru când mănăstirea este închisă și noi am poposit la poarta lor exact în acest interval. O fi siesta ori vreun protocol de rugăciune, numai ei (ele, că e mănăstire de călugărițe) știu.

Anul ăsta ne-am zis că n-o putem rata și, ca să vezi, și vremea s-a aliniat, a dat Domnu’ ploaie ca să ne ducem gândul la bun sfârșit. Dau bice bidiviilor și urcăm spre Limenas până dincolo de Aliki. Drumul șerpuiește de-a lungul coastei de est și ici-colo se ivește câte-o fereastră direct către marea cea Egee. E frumos ca-n vis. Seara de dinainte dădusem un check pe site-uri ca să nu merg acolo cu lecția ne-nvățată. Aflu că nu se prea știe când anume a fost ridicată mănăstirea, că era patronată spiritual de mănăstirea Filoteu (Philotheos) din Athos și că aici (ori acolo, la Filoteu, textul nu e prea explicit) se află Sfântul Cui, parte a martiriului crucificării lui Isus. Că averile uriașe strânse din donații au fost împărțite, ca urmare a unui decret al statului elen emis  în 1927, la 72 de tărani nevoiași. Zidul mănăstirii e impunător, poarta la fel. Beserică mare, frumoasă, cu arcade mai mari ori mai mici, cu ziduri de piatră albă și roz. N-am putut-o vedea de aproape. Trei sferturi din spațiul din interiorul mănăstirii era închisă pentru public.   Sfertul rămas mi s-a părut anost și, ca să fie inconfortul deplin, ni s-a interzis să facem poze. A rămas superba panoramă asupra mării Egee care a salvat oarecum așteptările. Mănăstirea este construită pe o stâncă de-asupra mării și, zic localnicii, la baza stâncii, într-o peșteră, era odată un izvor cu apă sfințită, cu puteri tămăduitoare. Turcii, cândva stăpânitori ai acestor locuri, au încercat să distrugă templul Arhanghelului. Ba mai mult, un turc ar fi intrat în peșteră cu intenția de a otrăvi apa izvorului. Sfântul Arhanghel Mihail l-a trăznit pe loc iar izvorul a dispărut, șuvoiul acestuia risipindu-se, în curgerea lui, printre pietre. Alte surse spun că turcul ar fi spurcat izvorul scăldându-se în apa lui, ceea ce i-a adus moartea.

La ieșire, în parcare, mi-am măsurat dezamăgirea. De ce nu mi-a plăcut? Sigur, curtea chiliilor și bisericuța cea mică și întunecată unde am aprins câteva lumânari și ne-am închinat nu ne-a impresionat. Ne-am bucurat doar ochii privind spuma și culoarea valurilor de dedesupt spărgându-se de stânci. Natura etalându-și forța, bunul Dumnezeu relevându-și o firimitură de har. De ce nu mi-a plăcut? Mă-ntreb și licăre o luminiță undeva, în adâncul eului: nu e un loc pe care să-l vizitezi în teniși și pantaloni scurți. Primim un pantalon decent și-o cămașă sărăcăcioasă la intrare dar asta, vai, mi-a schimbat starea pe dinafară, nu și pe dinăuntru. Oare, mă întreb, n-ar fi nimerit să te reculegi o vreme înainte de a trece poarta? Oare n-ar fi nimerit să cureți nițel cotloanele spiritului alungând praful gândurilor nepotrivite, uitând de condiția de turist? Ba chiar, iertat să fiu, n-ar trebui să ignor dugheana cu obiecte de cult, vinuri și tămâie oferite spre vânzare de măicuțe acolo, în curtea mănăstirii? Isus, mă-ntreb, de-ar trece într-o bună zi pe-aici, ar răsturna tarabele negustorești alungându-le din casa tatălui său?! Și iar mă-ntreb, chiar gândurile astea ce mă bântuie răsar din credință ori necredință?

Ștefan,

18.10.2014