Emigrant - partea unu

      Nu poți tu, trăitor în țara-n care te-ai născut, să știi cum e viața celui care a ales alte meleaguri unde să-și ducă zilele. Nu știi cu ce gânduri pune seara capul pe pernă, ce griji îl macină când deschide ochii dimineața. Nu știi ce fel de disperare l-a mânat departe de tot ce a fost al lui, grai, mamă, frați, prieteni și pomul de la geam. Nu știi cât amar a strâns în suflet până când „guten morgen” i-a venit spontan pe limbă în locul lui „bună dimineața”. Nu știi cât timp a trebuit să treacă pentru ca un râs sănătos să-i mai însenineze clipa. Nu știi câtă umilință i-a înnegrit inima până când străinul a înțeles (au ba...) că el, emigrantul venit de aiurea, e un om cel puțin la fel de bun, de deștept, de muncitor  precum Hans ori Hilda. Nu știi cât zbucium, câtă viață i s-a scurs printre degete emigrantului ca să-și facă un loc onorabil în noua lume. Nu știi nenumăratele bătălii, mici sau mari, pe care el le-a purtat cu toți cei din jur dar, mai ales, cu sine însuși. Nu știi câte amintiri care dor poartă omul ăsta suflet. Cum tresare când i se pare că aude, mergând pe strasse, o vorbă din graiul de-acasă. Nu știi că păstrează, într-un loc doar de el știut, o mână de pământ de-acasă. Nu știi câtă simțire îl înfioară când află că un român, fie el sportiv, savant ori student, fac dovada excelenței. Nu știi că pentru el vorba „dor” e altfel încărcată decât pentru tine și că, adânc în ființa lui, ar vrea ca somnul cel de pe urmă să-l doarmă ACASĂ.

Aceasta este o poveste adevărată.

Imediat după 1990 El, Ea și Cea Mică au plecat în Germania. Definitiv. Lăsau în urmă o situație materială stabilă, o poziție socială decentă, slujbe la stat destul de bine situate. De ce-au plecat, totuși? Poate pentru că, așa cum mulți alții au trăit, i-a încercat amara dezamăgire că sensul Revoluției din Decembrie a fost confiscat, că speranțele lor într-o lume curată s-au năruit. Ori, poate, ca atâția alții, au simțit că dincolo e o lume unde poți dărui ce știi și ce poți iar acea lume de răsplătește în consecință. Germania, și-or fi zis, este locul unde oamenii au simțul adevărat al măsurii. Unde societatea este stabilă pentru că este structurată pe adevăr și muncă cinstită. Nu știu de ce-au plecat. La drept vorbind, doar ce-am spus, numai ei își pot trăi propria viață, numai ei cunosc răspunsurile adevărate.

Ați citit bine preambulul de mai sus? Puteți, măcar așa, ca unul din-afară, să înțelegeți câtă frustrare, suferință, uneori deznădejde s-a tot strâns, zi după zi, în oamenii ăștia?

După un an, El propune să se-ntoarcă acasă. Prea multe lucruri împotrivă, prea puține satisfacții, prea multe lupte de dat. Era mai mult decât își imaginase, mai mult decât putea duce. Acasă e altceva. E lumea pe care o cunoștea, cu bune, cu rele. Îi știa bubele, cunoaștea umbrele, știa câte capete are balaurul și cu ce arme trebuie să lupte împotriva lui. E mai simplu.

„Nu! Niciodată! Să știu bine că mor mâine eu nu vreau să merg înapoi”

Reacția Ei l-o fi descumpănit.

„Știu că e greu, o simt în fiecare clipă, în fiecare fibră. Dar am plecat pe-un drum și mi-am asumat toate astea. Știam amândoi că n-o să fie ușor. Mai știu, știi și tu, că la capătul zbaterilor noastre o să fie liniștea și o viață mai bună”, o fi continuat Ea.

Nu știu multe despre câte cele și-au spus unul altuia. Despre argumente, dispute, încercări de a se convinge unul pe celălalt că el e cel care are dreptate. Poate El o fi  spus că, în ce-l privește,  prețul pentru o promisiune probabilă din viitor e prea mare. Poate a răspuns că El face parte dintre cei cărora nu le cresc decât un rând de rădăcini. Alea care au rămas acasă. Parcă-l văd tot dând din cap, descurajat, obosit, învins. Fără putere.

„Rămâi, ai răbdare, de ce vrei să te-ntorci?  Nu mai știi de ce-ai plecat de-acolo?”, o fi zis Ea.

Au plâns. Pot să jur că au plâns.

„Eu nu mă-ntorc. Tu poți face cum vrei, noi rămânem”.

Și-a rămas. Ea și Cea Mică, singure într-o lume care nu era a lor. Sigur, pentru Cea Mică lucrurile erau cu mult mai simple. Ea, însă, trebuia să uite mare parte din deprinderile din urmă pentru a le însuși pe cele noi, cele care o vor ajuta să se integreze aici, să-și armonizeze existența, a ei și a puiului de om,  cu viața celor din jur.

El s-a întors.

Alegeri. Simple, la vedere ori complicate, cu atâtea și atâtea variabile în spate. În fond, cum mă tot chinuiam să le spun copiilor mei, asta-i viața: un nesfârșit șir de alegeri. Consecințele sunt, firește, implicite.

Heidelberg poate avea multe fețe. Depinde cine-l privește. Și din ce perspectivă. Una e să fii turist, fermecat de arhitectură ori amprenta secolelor de istorie universitară,  alta tânăr student dornic să învețe, alta e poziția băștinașului. Și, cu totul alta e pespectiva emigrantului care vrea să câștige o pâine aici. Străin, derutat, zilnic agresat de mulțimea de lucruri pe care nu le știe, obstacole cu care trebuie să se lupte și pe care, negreșit, trebuie să le învingă. Limba, în primul rând.

Ce urmează, e un fragment, așa cum mi-l amintesc, din mărturia Ei. Într-o seară de martie, în Frankfurt, bucuroși de  revedere. Dornici să ne vorbim, să rememorăm întâmplări de pe vremea în care visele erau cu mult mai reale decât imaginea a ceea ce ne aștepta cu adevărat. Suntem trei. Eu, Ea și soțul ei de astăzi, în jurul unei măsuțe în căsuța lor din Bad Vilbel, nu departe de Frankfurt pe Main.

„Am lucrat, multă vreme, într-un local din Heidelberg. El plecase. Eu mai aveam putere. Atunci, după ce El s-a întors, lăsându-ne singure aici, fără nici un sprijin, mi-am dat seama, mai mult ca oricând, că asta-i legea firii. Că oamenii sunt la fel de diferiți pe dinăuntru pe cât sunt pe dinafară. În spatele a ce ne aseamănă, două mâini, două picioare, sunt multe, nenumărate diferențe. Fiindcă, iată, eu am putut să rabd și să lupt, eu cea care, se putea crede, eram cea care trebuia sprijinită. Cea slabă.”

Oftează. Mă abțin să comentez. E momentul să ascult. Își trage picioarele sub ea, pe canapea. Continuă.

„ În sfârșit, nu vreau să vorbesc despre El.

În localul ăla, desigur, nu puteam fi decât cea care spală vasele, dă cu mătura, duce gunoiul și aduce legumele din depozitul de la subsol. Abia învățam limba. Cursuri serale. Banii cu care venisem nu puteau ține o veșnicie. Mă îngrozeam când vedeam cât de repede se topesc. Trebuia să muncesc, nu era loc de alegeri. Die Bedienung (serviciu la restaurant) era unul dintre puținele variante accesibile pentru cineva în situația mea. Și-am muncit. Nu pot să-mi închipui că munca mea din acea perioadă ar fi putut fi cu mult mai diferită decât munca unui sclav pe plantație, de exemplu. Banii erau puțini, dar știi cum se spune, îi iei, nu-i dai. Trebuia să plătesc o chirie. Bani. Trebuia să ne hrănim cumva. Dacă eu o scoteam la capăt cu un covrig ori cu ce mai mâncam la restaurant, Cea Mică trebuia să nu sufere. Bani. Trebuia, pe de altă parte, să meargă la grădiniță. Bani și-acolo. În curând aveam să-mi dau seama că nu ne mai puteam permite să plătim o chirie în Heidelberg. Câștigam prea puțin și din banii de-acasă mai rămăsese o brumă. Mi-am cumpărat, cu ce mai aveam, un hârb de mașină și ne-am mutat într-un sat la trei kilometri de Heidelberg. Un sat tipic nemțesc, cu case îngrijite și străzi impecabile. Puteai să mănânci de pe jos, atât era de curat.  Un sat adevărat de nemți. Cred că eram singura străină din acest sat.”

O ascult tăcut. Cred că n-am mai scos o vorbă de mai bine de zece minute. Hans, soțul ei (să știți că e un nume generic, altfel îl cheamă de fapt) nu pricepe prea multe din discuția noastră. Tace mai abitir ca mine, doar din când în când o întreabă dacă n-ar fi cazul să mai pună ceva pe masă.  Mai desface o sticlă de vin. Cred că e a patra sau a cincea. N-am terminat nici una dintre ele, bem un pahar și trecem la următoarea. „ Dacă în sticla ailaltă e vinul mai bun?! hai să-l încercăm!” Îmi place Hans. Sigur, nu pricep mare lucru din ce-și spun, cei trei ani de germană din liceu n-au lăsat prea multe urme dar, văzând cât de des râde Ea și cât de plin îi e râsul, îmi dau seama că cineva ca el, care are atâta spirit de dăruit, atâta veselie, nu poate fi decât un om bun. Și simt că Ea este lângă omul potrivit, cel care îi umple viața.

„Uneori mă apuca și pe mine deznădejdea, povestește Ea mai departe. Eram atât de obosită, mi-era atât de greu încât nu mă puteam împiedica să gândesc că, poate, ar fi fost mai bine să mă-ntorc și eu cu El. Apoi o priveam pe Cea Mică și știam că, chiar dacă așa părea, de fapt nici nu fusese loc de vreo alegere. Trebuia să rămân. Pentru ea în primul rând. Și, de ce să nu recunosc, și pentru mine. Nu-mi place să pierd. Nu întorc spatele provocărilor. N-oi fi eu cine știe ce gânditor, dar am înțeles, atât pe pielea mea cât și din ce-am văzut la alții, că nu-i deloc vorbă goală aia cu dacă vrei, poți!”

Din când în când mai îngaim și eu câte ceva. Hans, știind cu câtă bucurie aștepta Ea vizita unui prieten de demult cu care putea vorbi pe limba ei, e tot atât de discret pe cât de mult  bun simț are.  A strâns câte ceva de pe masă, le-a dus la spălătorul din bucătărie și a început să le spele. Mă întreabă, clăbucind o cană, dacă n-aș vrea o cafea. Mă amuză engleza lui. Scrâșnită (cum altfel?! e neamț J!), Ea îl tachinează frecvent pe chestia asta, ai fi putut să te străduiești mai mult, Hansule drag! și-mi destăinuie că Mutter a lui Hans e profesoară de engleză. „Nain, danche șon! Iz maci tuu leit!” Adevărul e că a trecut de miezul nopții, mâine mă așteaptă o alergătură epuizantă la târgul „cutare” din Frankfurt-ul lor dar nici prin cap nu-mi trece să mă cer la culcare.

„Acum, când îmi aduc aminte zilele alea, mă-ntreb de unde scoate organismul omului atâtea lacrimi. Să mă crezi,  nu era zi de la Dumnezeu în care să nu plâng. Spălam ce vase aveam de spălat, spălam pe jos, strângeam de pe mese, mergeam în beci să aduc una-alta. Mă trimitea patronul să aduc varză iar eu, pentru că nu știam destul de bine limba, aduceam altceva. Și mă-njura. Și coboram din nou scările, cu lacrimile făcând noduri în barbă și aduceam iar ceva greșit. Și țipa, înjurându-mă mai abitir, pentru că trebuia să coboare el însuși, pentru că mă plătea degeaba, pentru că n-avea nici o bază în mine, că mai mult îl încurc… și plângeam, prietene, până mă usturau ochii. Mergeam la cursul de germană, o luam pe Cea Mică de la grădiniță și mă apucam să învăț iar, să repet cuvintele alea de care mă loveam în fiecare zi la arbeit. Eram sătulă de înjurături, istovită de plâns. Dar n-am renunțat. Știam ce pot. Știam că n-o să îmbătrânesc spălând vase. Trebuia doar să-l fac și pe patron să înțeleagă asta. Ăsta ar fi fost, mă-nțelegi, modul meu de a răzbuna toată umilința, durerea, frustrarea.”

Meibi a cofi is not sou bead aideea!, îi zic lui Hans care desfăcea o nouă sticlă de vin. De-al lor, o podgorie de pe Rin. Bun vinul, mi-a pus două sticle-n traistă, sper să treacă de controlul ăstora la aeroport. Începuse să-mi fie clar că n-o să dorm în noaptea asta. Povestea trebuia să curgă.

va urma ...chiar aici