Dopul de ceară antistress

Astă seară m-am învrednicit să elimin un supărător dop din urechea stângă. Mărturisec că mai fac chestia asta la anumite intervale de timp, când realizez că percep realitatea din ce în ce mai distorsionat.

Când și când, dincolo de cotidiana mea strădanie întru firească igienă, în cele două urechi plasate, har cerului, de-a stânga și de-a dreapta creierului personal, se adună, abia simțit, oarece dopuri de ceară. Ba în dreapta, ba în stânga, ba, în unele situații, chiar în amândouă. Acumulările interioare debutează invariabil la fel, adică, de-ar fi să definesc momentele inițiale, aș zice că n-ai ce defini. Stai liniștit în interiorul confortabil al percepției auditive depline, nimic din ce e de auzit nu-ți scapă, numai că, perfid, acolo, în adâncuri, se depune, succesiv, câte-un  strat nesesizat peste alt strat nesesizat. E normal, o să-ți spună ORL-istul, urechea se apără de agresiuni. Și uite-așa, pe la momentul de saturație „x+factorul critic” pierzi contactul cu anumite frecvențe. De obicei pierzi, la început, înaltele. Asculți absent acorduri care-ți plac și nici nu-ți dai seama când ai încetat să mai auzi cinelul și tânguirea subțire a viorii. Nu-i cine știe ce, se mai insinuează pe deasupra mediile superioare, compensându-le cât de cât. Apoi realizezi că se instalează un deranj subtil, ca o notă falsă în simfonia confortului personal. Ceva nu e cum știai tu că ar trebui să fie.

Rău e dincolo de pragul în care toate sunetele se pierd în vata unui fâșâit stresant. Știți, nu-i așa, că urechea e vectorul prin care lumea trimite fel de fel de semnale al căror rost este să te conecteze cu problemele ei. De exemplu, cu felia aia care te înalță deasupra oricărei tristeți, cu starea de beție perpetuă care se cheamă muzica. Închizi ochii și te pătrunzi de jazz sau Beatles, Ravel și Vama Veche, An Nou și Strauss, Phoenix ori AC-DC. Alteori, vrei nu vrei, urechile se deschid pentru vorbe. Calde ori repezite, suave ori agresive. Știri. Urări de bine ori vești triste. Alo! Salut! Ia tu pâine! La revedere!  Știri, jurnale și mesaje politice. Promisiuni. Promisiuni. Promisiuni. Campanie. Eschive și neadevăruri, minciuni mici și elucubrații halucinante. Poți să vezi fără efort, în spatele vorbelor, lipsa de conținut. Nici el nu crede ce spune, dar spune. Necontenit, neobosit,  știe că noi știm că minte dar nu contează, el tot spune.

Agresiuni, nici nu-i de mirare că ceara se așază strat peste strat în urechi, porțile bilaterale ale creierului personal se străduiesc să-ți menajeze conștiința, să te scutească de efectul toxic al pomenilor electorale, de ura nedisimulată și otrava din spatele sintagmei „președinte pentru toți”. Desigur, „toți” nu se referă la cei hidoși, cei care-i provoacă scârbă ori oamenii de cultură care nu-i înghit impostura. Aceia, firește, sunt fie fasciști fie vânduți fie băsiști. Adică, presupunând că n-a fost clar din prima, băsist e de rău, pontist e idealul. A, mai e o felie de „toți” care nu încap în îmbrățișarea veninoasă, nu cine știe ce mulțime, doar 3-4 milioane de oameni care și-au luat lumea-n cap de-atâta bine și de-atâtea minciuni.

Astă seară am scăpat de dopul din urechea stângă.

Ce mi-o fi venit?! Puteam să-l mai las măcar 10-12 zile. Uite, abia acum îmi dau seama că era bunătate de dop antistress...

Ștefan,

05.11.2014