Gânduri la umbra votului de ieri

M-am bucurat, firește. A ieșit cum am sperat să iasă. Nițel  disperat, fără să accept că ar fi putut fi altfel.

Deși...

Nu-mi curg ziele-napoi așa că uneori mă supăr pe mine că îmbătrânesc și tot sper că, Doamne’ajută, de data asta o să tragă mai greu balanța spre alb. Trece vremea și-mi dau seama că pe talgerele cântarului sunt doar oameni, nu principii.

Sunt bucuros, nu extaziat.

N-am deschis șampania dar m-am răsfățat în gânduri suficient de pozitive ca să mi se pare că iese soarele. Cam ca atunci, prin 2007, când am invitat nevasta la dans deși n-aveam nici orchestră nici pick-up, da’ nici n-aveam nevoie, trebuia să dansăm așa că am cântat eu valsul. Ieșise Convenția. Și un președinte la care nici nu mă gândeam, la vremea aia, da’ n-avea importanță, plecau cei răi.

Aseară n-am dansat deși, drept să spun, simt că aș fi avut cu mult mai multe motive s-o fac.

Da’ încă de-aseară mi-e a bucurie cât încape și a tristețe cât să șovăi.

Primul gând.

-         Nici vorbă de vot al urii. A fost votul frondei și al celor care s-au trezit ori au fost conștienți tot timpul. A fost votul celor care au ceva școală, au destul discernământ și, mai ales, nu sunt dependenți de ce li se dă. Au destulă minte și mijloace să trăiască pe picioarele lor.

-         A fost un vot preponderent reactiv. Nimic nou, e greu să te lași convins de platforme electorale pe care, oricât de elaborat le construiesc cerșetorii de voturi, fie nu le înțelegem, fie nu dăm doi bani. Important e să plece ăia.

-         Poți să te lași atras de carisma unuia care are vorbe, știe să le pună-n frază și nici nu-i prost. Precis are vreo 2 pereți de cărți în casă, și nu numai coperți. Poți chiar să-l investești cu intenții bune dar e păcat că a tras la ieslea celor care s-au bălăcit, nu demult, în aceleași ape cu ăilalți. Poftim? Alți oameni? Păi asta spuneam, mai mult mă convinge atașamentnul la principii decât oameni cu carismă. Ăsta e necazul, carisma abundă însă principiile sunt, de cele mai multe ori, discrete și doar timpul le demonstrează temeinicia.

-         Sunt bucuros că tot mai mulți oameni au înțeles că șansa adevărată e investiția în oameni noi. Știu, ăștia noi n-au demonstrat încă mare lucru. Doar că par din alt aluat decât fantomele din coșmarul trecutului și, la drept vorbind, dacă nu ei atunci cine?

-         Sunt trist pentru că prea mulți au înghițit momeala creșterii pensiei și a salariilor grase. Nimic rău, o să spuneți, dar n-ar fi oare firesc ca aceste creșteri să vină din ce producem decât din ce împrumutăm?  Bunăstare nu înseamnă să te bucuri pentru 20 de lei în plus câtă vreme pomana asta înseamnă un răsfăț de 5-6 kile de cartofi. Ba mai rău e să nu pricepi că nu-i nici măcar pomană, e un amanet pe munca fiilor și a nepoților lor.

-         Sunt bucuros pentru că pare să existe, totuși, o rigoare a istoriei. Are instrumente și măsuri evidente și inefabile în aceeași măsură. A tot arătat cu ce măsoară și de unde taie, ce pune pe soclu și ce aruncă-n tomberon, pe ce frunți pune lauri și pe cine-l scaldă în zoaiele imunde ale oprobiului. Cinstit vă spun, în noiembrie 1989 nici prin gând nu-mi trecea că Ceaușescu n-ar fi veșnic. Și, cum ziceau ieri și azi alții mai mintoși, pare că chiar aveam motive s-o cred. Ziceau ei că funestul spirit al preaiubitului conducător abia ieri a pășit în neant. Ceaușescu, sunt convins, și-a dorit să nu plece din politică și din viața asta ca un prost. Omu’ avea Partidul (PSD, dacă vreți), adeziunea populară (preponderent over 61 și cei dependenți de ce le dă statul), Marea Adunare Națională (deputați și senatori, vajnic scut de infractori), instrumente operative (de-ai lui C. D. bine dotați și gata de intervenții) și ideologi antrenați să anihileze legi. Îi știți.

Nu vi se pare un melanj care să-i creeze omului iluzia omnipotenței și a perenității? Așa-i că nici nu-i greu să uiți că istoria cerne implacabil?

-         Sunt trist că 23,6 e încă un scor care arată că cei care l-au generat au o cu totul altă perspectivă decât cea sănătoasă asupra drumului firesc al vieții. Sunt trist, e mare păcat să accepți că nu-i bai că ei fură dacă te lasă și pe tine să ciupești ceva.

-         Sunt bucuros, cum spuneam, că am scăpat de ei și pare că avem o șansă. Poate că ăștia noi (mă rog, unii mai hârșiți și nu tocmai imaculați) chiar se țin de cuvânt și nu fură. Doar un argument:  de ce-am da cu piciorul unor fonduri care, cel puțin teoretic, nu ne costă nimic?

-         Sunt trist pentru că știu bine cum erodează puterea. Că lung și plin de gropi e drumul de la euforia victoriei la respectarea promisiunilor. Că bunele intenții sucombă fie în interese de partid (că doară n-or fi întodeauna interesele țării, cum bine știm)  fie în lipsa de caracter a celor  în care investești speranță. Că meritocrația nu înseamnă neapărat competență cât devotament pentru spiritul de grup. Grupul mic, nu al nostru, cel mare. Știu că cele mai strânse alianțe par să pornească de la armonizarea principiilor  curate și, odată ieșite din lumină, se compromit în bălăcăreală pe taraba negocierilor.

-         Sunt bucuros că s-a sfârșit războiul. Că, aparent, cei buni au învins iar justiția are o șansă să fie mai bună decât a fost. Fiindcă, dacă nici după încercarea asta, nu pricepe că e timpul să creadă fără rezerve în dreapta măsură, atunci luptele vor fi fost în zadar. Adeziunea, suportul nostru, al celor ce au crezut și cred în ce e drept se vor topi în deznădejde și inutil, lăsându-ne fără repere.

-         Sunt trist pentru că, în general, știu că nici-o beție grea ca cea de aseară nu trece fără o mahmurelă cruntă. Tare-aș vrea să rămân mereu amețit de euforia votului de ieri și de victoria de azi. Cea a dreptului asupra abuzului, a bunului simț asupra bunului plac, a crezului celor cinstiți că binele prevalează și încă nu s-a instaurat noaptea de veci.

Sunt, una peste alta, nițel trist și mult bucuros. Trist că s-au adeverit unele dintre cele rele pe care le tot repetam iar amicii le credeau aiureli.

„Vom trăi vremuri când cei aleși își vor da legi că ei au voie să fure!”

„Dacă schimbăm perspectiva, nu neapărat într-una greșită, vom realiza că Dragnea a fost un accident, într-un final,  benefic.  Trebuia să trăim o vreme în lumea pe care el vroia s-o clădească pentru a vedea, pe de-o parte cum arată fața adevărată a clicii care l-a înconjurat și susținut și, pe de alta, cine suntem și cum ne raportăm la rău.”  

Ah, mai am un gând. Tot trist, din păcate.

De fiecare dată când ciuma roșie, oricum s-ar fi chemat ea, a trecut la coada mesei, a lăsat în urmă jaf, pustiu și note de plată incredibil de grele.

Ca acum.

Ștefan,

27.05.2019