Mâine merg din nou la școală. Trec de
cerberul decorativ de la poartă, pășesc pe holul lung, mobilat cu uși, las în
dreapta panoul cu poze și intru în aceeași clasă care găzduiește aceeași secție
de votare cu aceleași cabine unde tot intru și strecor hârtiuța prin fantă.
Peticel plin de speranțe, mica mea
contribuție la învestirea unora sau altora în poziții dominante, accesorizate cu
drepturi și, de cele mai multe ori, cu superdrepturi.
Știți, proximitatea fiecărui scrutin îmi relevă două stări opuse. Vreo două-trei săptămâni în care ei mă scarpină-ntre cornițe,
explicându-mi cât de important sunt eu în viața cetății și starea cealaltă, de după.
Spectator inert și, uneori, chiar victimă.
Pe subiectul ăsta nu-mi face bine să
privesc în urmă.
Nu-mi face bine nici să trag concluzii.
Tot am senzația că nu rămân cu nimic bun
din niciuna dintre cele două stări.
Vreau să fiu important și investesc în
iconița ștampilată. Nădejde că cel ales e ce-ar trebui să fie, un ins care uită
de el și pe care grija celor mulți îi tot strică somnul. Decent și cinstit.
Vreau să nu mă mai copleșească sentimentul descurajator
că sunt doar o piesă dintr-un puzzle mereu reluat, mereu stricat.
Vreau să mi se vindece rănile. Buba drumurior
proaste, a spitalelor care-și trădează menirea, a școlilor care stimulează
memoria în detrimentul gândirii creative. Bube purulente și care, iată, par
fără leac. M-am săturat să tot schimb pansamentele din patru în patru ani. Reiau
ce spuneam și altă dată, mă apasă, periodic, tristeți de alegător. Sufăr, cam după
fiecare tur de scrutin, la intervale mai mici ori mai mari de timp, serioase
traume post-electorale. Mă-ntreb dacă
fii și nepoții mei n-or avea tot dreptul să mă pună la zid și să-mi pună-n cârcă toate
cele care ne umplu viața de zi cu zi: prețuri care ne cocoșează, școli
care promovează proști cu diplome, sistem de sănătate din care s-a scurs
către alte meleaguri mii-zeci de mii de doctori, uciderea lentă a cercetării,
anihilarea dezvoltării prin reducerea tembelă a investițiilor, exodul neîncetat al
creierelor, neîncetatele furăciuni, confuzia care cuprinde
încet-încet mințile românilor, cancerul clasei politice, parlamentul aleșilor =
pavăza hoților, diluarea continuă a
valorilor morale, minciuna ca instrument de guvernare, disprețul față de lege,
supremația bunului plac și suprimarea bunului simț, validarea furtului și a
minciunii prin comisii „autorizate”, calomnia și noaptea rațiunii, răutatea și
invidia, dispariția spiritului civic, cultivarea individualismului feroce și al
ascensiunii în detrimentul celui de-alături. Cine suntem, Doamne? Privesc în urmă și încerc să văd ce anume
din trecutul nostru validează, potențează vria asta morală către
fatalitate. Către fără întoarcere.
Și totuși...
Mâine merg
la vot.
Drept vă spun, nu mă bântuie convingerea că votul de
mâine va deschide poarta raiului. Trag nădejde că rezultatul va pune punct
celei mai nefaste cârmuiri din perioada de după comunism. Ultimii doi ani și
jumătate i-am trăit într-o atmosferă de ireal. Vreau să ies din starea aceea
neagră în care mă chinuie sentimente de stupefacție, furie, neputință. Stupefacție pentru că
fiecare reper de tupeu și nesimțire al acestor indivizi pe care le tot emit mi
se par limite extreme iar ei reușesc să le depășească una câte una.
Furie pentru că văzând aceste noi
performanțe iraționale îmi dau seama că sunt, suntem, masa de oameni pe
care ei o calcă sfidător în picioare, știind că noi știm și înțelegem
perfect resorturile lor. Și ce dacă?!
Neputință pentru că noi
avem un handicap major față de ei: limite impuse de caracter, educație formală
și informală, respect pentru reguli și pentru cel de-alături.
Dar avem, măcar acum, votul.
Am fost mii, zeci de mii, sute de mii în
stradă strigându-ne crezul. Nici un moment nu ne-am propus să-i alungăm prin
forță dar ei nu s-au sfiit să ne arate cine sunt. Ne-au bătut, ne-au călcat în
picioare, ne-au gazat.
Știți ce? Vreau să uit de tristețile
post-electorale. De data asta, chiar dacă e ca întotdeauna, e altfel. Pentru că acum mi-e clar, limita
răului nu e cea pe care eu pot s-o concep, e cea care încape în mintea lor
malefică.
Ștefan,
25.05.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu