Alegeri - gânduri elective, selective

Mâine merg din nou la școală. Trec de cerberul decorativ de la poartă, pășesc pe holul lung, mobilat cu uși, las în dreapta panoul cu poze și intru în aceeași clasă care găzduiește aceeași secție de votare cu aceleași cabine unde tot intru și strecor hârtiuța prin fantă.

Peticel plin de speranțe, mica mea contribuție la învestirea unora sau altora în poziții dominante, accesorizate cu drepturi și, de cele mai multe ori, cu superdrepturi.

Știți, proximitatea  fiecărui scrutin  îmi relevă două stări opuse. Vreo două-trei  săptămâni în care ei mă scarpină-ntre cornițe, explicându-mi cât de important sunt eu în viața cetății și starea cealaltă, de după. Spectator inert și, uneori, chiar victimă.

Pe subiectul ăsta nu-mi face bine să privesc în urmă.

Nu-mi face bine nici să trag concluzii.

Tot am senzația că nu rămân cu nimic bun din niciuna dintre cele două stări.

Vreau să fiu important și investesc în iconița ștampilată. Nădejde că cel ales e ce-ar trebui să fie, un ins care uită de el și pe care grija celor mulți îi tot strică somnul. Decent și cinstit.

Vreau să nu mă mai copleșească sentimentul descurajator că sunt doar o piesă dintr-un puzzle mereu reluat, mereu stricat.

Vreau să mi se vindece rănile. Buba drumurior proaste, a spitalelor care-și trădează menirea, a școlilor care stimulează memoria în detrimentul gândirii creative. Bube purulente și care, iată, par fără leac. M-am săturat să tot schimb pansamentele din patru în patru ani. Reiau ce spuneam și altă dată, mă apasă, periodic, tristeți de alegător. Sufăr, cam după fiecare tur de scrutin, la intervale mai mici ori mai mari de timp, serioase traume post-electorale.  Mă-ntreb dacă fii și nepoții mei n-or avea tot dreptul să mă pună la zid și să-mi pună-n cârcă toate cele care ne umplu viața de zi cu zi: prețuri care ne cocoșează, școli care promovează proști cu diplome, sistem de sănătate din care s-a scurs către alte meleaguri mii-zeci de mii de doctori, uciderea lentă a cercetării, anihilarea dezvoltării prin reducerea tembelă a investițiilor, exodul neîncetat al creierelor, neîncetatele furăciuni, confuzia care cuprinde încet-încet mințile românilor, cancerul clasei politice, parlamentul aleșilor = pavăza hoților, diluarea continuă a valorilor morale, minciuna ca instrument de guvernare, disprețul față de lege, supremația bunului plac și suprimarea bunului simț, validarea furtului și a minciunii prin comisii „autorizate”, calomnia și noaptea rațiunii, răutatea și invidia, dispariția spiritului civic, cultivarea individualismului feroce și al ascensiunii în detrimentul celui de-alături. Cine suntem, Doamne? Privesc în urmă și încerc să văd ce anume din trecutul nostru validează, potențează vria asta morală către fatalitate. Către fără întoarcere.

Și totuși...

Mâine merg la vot.

Drept vă spun, nu mă bântuie convingerea că votul de mâine va deschide poarta raiului. Trag nădejde că rezultatul va pune punct celei mai nefaste cârmuiri din perioada de după comunism. Ultimii doi ani și jumătate i-am trăit într-o atmosferă de ireal. Vreau să ies din starea aceea neagră în care mă chinuie sentimente de stupefacție, furie, neputință. Stupefacție pentru că fiecare reper de tupeu și nesimțire al acestor indivizi pe care le tot emit mi se par limite extreme iar ei reușesc să le depășească una câte una.

Furie pentru că văzând aceste noi performanțe iraționale îmi dau seama că sunt, suntem,  masa de oameni pe care ei o calcă sfidător în  picioare, știind că noi știm și înțelegem perfect resorturile lor. Și ce dacă?!

Neputință pentru  că noi avem un handicap major față de ei: limite impuse de caracter, educație formală și informală, respect pentru reguli și pentru cel de-alături.

Dar avem, măcar acum, votul.

Am fost mii, zeci de mii, sute de mii în stradă strigându-ne crezul. Nici un moment nu ne-am propus să-i alungăm prin forță dar ei nu s-au sfiit să ne arate cine sunt. Ne-au bătut, ne-au călcat în picioare, ne-au gazat.

Știți ce? Vreau să uit de tristețile post-electorale. De data asta, chiar dacă e ca întotdeauna,  e altfel. Pentru că acum mi-e clar, limita răului nu e cea pe care eu pot s-o concep, e cea care încape în mintea lor malefică.

Ștefan,

25.05.2019