Mă trag din generația
care a adoptat, oarecum lejer, sintagma „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem
că muncim”.
N-a apărut din senin,
mlaștina din care a răsărit conceptul a fost proprietatea comună. Sacul tuturor
în care noi, contributorii, eram datori să depunem ce e al nostru și din care
propaganda se chinuia să ne convingă că, negreșit, o să tot curgă lapte și
miere pentru toți. N-a fost rău, pentru unii.
În zorii gândirii comune
au fost câțiva pe care conceptul ăsta i-a prins cu ceva cheag. Dușmani ai
societății care aveau prea mult, miroseau frumos și, păcat greu, aveau școală
și gândeau. Simptomatic, după ceva zeci de ani, lumea din stradă i-a definit,
subînțeles și plastic, exilându-i în afara lumii lor, a celor care „muncim, nu
gândim”!
Ăilați, care n-aveau nimic,
au contribuit cu praful de pe tobă și nucile căzute-n țărână în fundul grădinii.
Toată lumea pricepe că nimic
nu stă pe loc. Dacă e ceva care curge necontenit ăla e timpul, dimensiunea în
care cu toții suntem nici înalți nici mărunți, nici frumoși nici pociți. Nici
sărmani sclavi nici regi fastuoși. Ca să nu vă mai întrebați de ce biblia este și
va fi cartea de căpătâi care trage linie sub noi și relevă dreapta cumpănă a celor ce-au fost și a
celor ce sunt.
Și, dacă pe firul discuției vor fi fiind niște
diferențe evidente între membrii speciei, ele nu sunt, cu siguranță, croite de
timp ci de circumstanțe. Unele circumscrise tendințelor, altele cultivate, puse
la dospit și întreținute asiduu de cei
care încalecă timpul și oportunitățile. Așa, ca un termen global, istoria și favoriții
zilei.
Pe vremea când roadele
muncii tuturor umpleau buzunarele celor ce munceau am deschis și eu ochii în
câmpul muncii. Nu mai eram în zorii copilăriei comunismului, trecusem de chinurile
facerii, lucrurile intraseră pe un făgaș firesc, nenorociții care sugeau
sângele poporului ieșiseră definitiv din scenă. Anacronici și repudiați de
istoria însăși. Ba mai mult, tot istoria i-a radiat de-a binelea și pe cei care
gândeau. Acolo, câteva sute de mii care nu-și mai aveau locul nicăieri și
trebuia să dispară. Ceea ce s-a și întâmplat. Era evident, nici lumea de-atunci și nici măcar manualele școlare nu mai suportau o clasă anacronică,
burghezo-moșierimea retrogradă, câtă vreme clasa muncitoare și țărănimea socialistă
erau investiția fericită în viitorul nostru luminos.
Câmpul personal de muncă
nu era chiar un câmp. Era o tarla vastă cu clădiri ici-colo, pline, în
cvasitotalitate, cu mașinării moștenite de la exploatatorii nemiloși. Unele nemțești,
născute cu vreo 40-50 de ani înainte. Și-au făcut treaba până la final, adică
până când stăpânii cei noi de după ’90 au vândut mândra proprietate (fostă) socialistă
la fier vechi.
Ehh! Prilej numa’ bun să
glorificăm vremurile senine și să ostracizăm orânduirea post-revoluționară.
În parcare.
Șterg parbrizul și schimb
o vorbă cu vecinul de loc. Nu-l văzusem de vreo 2 luni și eram chiar bucuros
să-l întreb ce mai face. N-a apucat să-mi răspundă, din blocul de alături,
dintr-un balcon, l-a abordat doamna. Inițial
am crezut că-i consoarta, cine știe ce uitase să-i pună pe listă. Nici vorbă,
doamna încerca numa’ să să ne deschidă nouă, oameni înguști la minte și
manipulați, mintea către cele doua sănătoase concepte asimilate natural de-a
lungul vremii: „noi ne facem că muncim….” și „noi muncim nu gândim…” Oripilată
ori de câte ori îl vede pe neamțul cel vândut la televizor și necondiționat câștigată de săracul domn
Dragnea, persecutat de justiție și de statul paralel.
Nici acum nu scap de
sentimentul de vinovăție.
Puteam iniția un dialog
în care încerc s-o conving că există oameni pe lângă ea care gândesc.
Puteam chiar să-i spun că
unii dintre noi, cei care nu suntem victime presetate ale canalelor patriotice,
nu sorosiște, nu furăm și chiar muncim cinstit pentru a ne câștiga traiul. Puteam
să-i spun că cel mai natural lucru e să-mi doresc oameni integri care să-mi
hotărască destinul, că nu-i deloc ok să accepte 10 lei la pensie, mizerabilă
mită care nu înseamnă decât umilință, cu condiția să închidă ochii când mituitorul
fură miliarde. De Euro. Ca să nu mai vorbim că și cei 10 lei pe care o să-i primească
ea o să se topească la prima vizită în magazine și, în plus, nu hoții de azi îi
fac cadou ci sunt un amanet din viitoarea muncă a nepoților ei.
Mi-au rămas în gât. Am avut
fix imaginea zilelor de demult când „dădeam la zid”, eu cu Neptun în mână,
zidul doar pasiv reactiv, impenetrabil și imperturbabil. Beton.
Trist este că doamna nu
știe. Și nici nu are șanse să înțeleagă.
Nu că ar fi responsabilă.
Responsabilitatea este dincolo de ea, la cei care fură și mint, la cei care
arvunesc prezentul și chiar viitorul unei
întregi națiuni doar ca să-și satisfacă ambiții personale și ca să-și creeze cadrul
legal pentru a fura liniștiți.
Țara se depopulează? Ei și
ce? Ei rămân.
Țara sărăcește? Nu-i bai,
ei asumă împrumuturi împovărătoare
conștienți că nu ei le plătesc, ci proștii. Ba, pardon, asta e trist, că nu
numai proștii…
Ștefan,
26.05.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu