Amintiri din fașă

A fost un fel de concurs cine-ce-își-amintește.

La mine amintirile embrionare (nu fiți critici, e o figură de stil, înghesui aici primii 5-6 ani de viață atestată) sunt aproape inexistente. Prima amintire destul de cețoasă e când m-a întors din drum, în satul vecin, o rudă de-a bunicilor. Eram supărat că ai mei plecaseră la câmp de vreo două zile și mă lăsaseră cu mamaia Lica. Bănuiesc că mi-era dor de ei și mă copleșise un exces de încredere în mine. Tot ce reținusem era că ieșiseră din sat în direcția aia. Din câte-mi dau seama, la vremea respectivă aveam mai multe perechi în nădragi decât în zilele noastre.

Ehh!

P-ormă mai sunt ceva umbre prin celulele de dindos. Nenea, fratele tatii cel mic, Domnu’ să-i mângâie creștetul cu dreapta, care înărca, noaptea târziu, căruța cu fân, bombănindu-l pe tataia că l-a lăsat singur. Tataie era meseriaș și rațional, cumpănise ce-ar fi mai potrivit să pună în ulcior, apă ori țuică. Când i-a fost sete lu’ nenea era deja târziu. Ulciorul era uscat și mirosea a prună.  Tataie zăcea pe arie iar nenea făcea inventarul sfinților, amin! Mi-aduc aminte că urca una câte una furcile cu fân pe creasta căruții, eu cățărat pe culme, mutându-mă dintr-un loc în altul să le presez, bucuros că sunt de ajutor. Făceam treabă!  

La ea, nevasta, încă trăiește filmul cu ta-su’ și mă-sa care cărau mobila cea nouă în casă. Statistic, s-a dovedit că avea doi (2) ani. Asta n-ar fi nimic, da’ își aduce aminte că mămica l-a bombănit pe berbecu’ de tăticu’ pe motiv c-a venit cu mâna-n gură, fără tăblia de la capul patului!

Poftim, poți să n-o crezi?!

M-a umilit după aia cu aducerea aminte de top: gândiți-vă cum e să fii copil de 3-4 ani, în tramvai, cu mama și ăia doi frați, în drum spre tăticu (său). Habar n-avea cine poate fi nenea ăla care i-a cerut voie mămichii să-i ghicească fetiței. Aici, să mă ierte, se revoltă toate cele din sinapsele proprietate privată. Toată lumea știe, ghicitoarele sunt alde Omida mama & fica (ho, știu că e cu un i mai lung), clarvăzătoarele Fenomena ori Plenara, vrăjitoarea Argentina. N-am auzit veci de vreun gagiu! Ea nu, mi-a potolit protestele cu descrierea: nene în floarea vârstei, alb la față și vorbă blândă. „O să fii inginer chimist, zice că i-a zis. Și o să faci mâncăruri bune (se leagă, după cum o să vedeți). O să faci doi copii și o să fii fericită în căsnicie!”

Acuma, ca să puneți în context, toată competiția asta se încinsese în bucătărie, pe lângă blatul de plăcintă de dovleac (slăbiciunea mea) și cea de mere (preferata lu’ nepotu’ de 8 ani, prezent și el, care întindea coca pe masă și presăra făină în tavă).

Nepotu’ aprobă cucerit cu totul, în ce-l privește toate sunt la locul lor. Că nu v-am zis, concursul a plecat fix de la o zicere de-a lui: „Maia, dacă nu erai așa bătrână și erai mai tânără trebuia să fii bucătăreasă, că tare bună mâncare știi să faci!”. Eu dau din cap nițel învins, la chimie a fost pe-acolo, feciorii's fix doi,  cu bucătereala e meseriașă (dă consultații la telefon, eu n-o laud că nu vreau să-i dau nas) da’ n-a nimerit-o cu ingineru’. În plus, mi-e greu să potrivesc chestia cu căsnicia.

Nu pricep cum de i se luminează ochii, eu trudesc de niște zeci de ani să-i fac viața amară.

Ștefan, 

17.05.2019